3 lucruri pe care le înveți despre tine când mergi pe munte

Mai erau vreo 20 de metri de urcat până la vârful Ciucaș, iar eu încercam să îmi adun ultimele puteri. Ceața începuse să se ridice și vedeam pur și simplu creasta aia nenorocită pe care mă chinuiam să ajung de vreo 4 ore. Greu.

Zăpadă la stânga, zăpadă la dreapta, zăpadă sub mine și deasupra mea. Mi se părea că sunt în fața unui perete vertical, alunecos, imposibil de escaladat, deși cred că oboseala și foamea făceau ca panta să pară mai înclinată decât era de fapt. Așa că am început să înjur muntele. Am țipat la el, i-am zis că data viitoare mă duc la mare, că m-am săturat, că e o adunătură de piatră, că l-aș face nisip, să se ducă la dracu’, nu mai puteam. Cu chiu cu vai, am reușit să parcurg și ultimii metri. Ceilalți din grup erau deja pe creastă, făceau poze. Cu mine rămăsese doar Paul Varga, organizatorul escursiei, de la X2 Adventure. Bietul de el, nu avea de ales.

Când am ajuns sus, s-a mai ridicat puțin ceața. S-a arătat o vale incredibilă, înghețată și liniștită, ca-n povești. Mi s-a părut un cadou pe care numai eu puteam să îl apreciez cu adevărat. Așa cum toată iarna asta, când mi-a fost mai greu, mereu vremea a ținut cu mine. Și când simțeam că orice locuință, bar sau restaurant mă sufocă, atunci când voiam să stau numai afară ca să pot să respir, în decembrie, erau 15 grade. Mă iertați dacă sună arogant, soarele nu răsare pentru mine. Dar m-am simțit protejată și binecuvântată. La fel și pe munte. Sus am uitat de oboseală. M-am uitat în jur și am respirat adânc.

A fost a doua mea drumeție de iarnă și am mai învățat ceva. Am urcat de la Cheia / Valea Berii până la Vârful Ciucaș. A fost mai grea decât prima, cea din Piatra Craiului, m-a surprins faptul că am reușit să fac față, iar asta mi-a demonstrat încă o dată că de fapt nu mă cunosc foarte bine.

Am mers pe jos mai mult de 15 kilometri intr-o zi, iar jumatate din distanța asta am parcurs-o în vreo 4 ore, în urcare. De la 1000 m altitudine la 1954m, adică până la vârf. Coborârea a fost mai ușoară și mai rapidă, desigur.

Aceste drumeții mi-au arătat că afli multe despre tine în situațiile astea de oboseală îngrozitoare, efort fizic mare, nevoia de a lua decizii.

Înveți cât ești de zgărcit și deci cât ești de prost. Echipamentul tehnic costă bani, ca orice alt lucru de caltitate, dar are calități tehnice care justifică investiția. E o întreagă știință să îl alegi și poate chiar să faci economie, fără să te trezești pe munte însă că îngheți de frig. Bocancii buni costă mult, cam 600 lei (poate și mai mult), dar te țin ani de zile și, mai important, te țin pe munte. Nu ți-e frig în ei, nu te uzi la picioare, nu aluneci. Cu cât ești mai zgârcit, cu atât îți e mai greu și dai de alte probleme. Ca atunci când crezi că nu e nicio diferență între două pulovere care costă 200 lei, respectiv 120 lei, și îl alegi pe ăla mai ieftin, din altă țesătură, și se strică după două spălări. Sau atunci când crezi că nu contează ce ulei pui în mancare sau ce lustră îți pui în casă. De fapt totul contează. Și pentru o calitate bună a vieții te prinzi la un moment dat că trebuie să te documentezi, să apreciezi un lucru bine făcut, să îți cumperi lucruri mai rar și mai bune. Suntem prea săraci să ne cumpăram lucruri ieftine și prea ocupați să tot alergăm după reparații și cârpeli.

Înveți cât de bine stai cu nervii. Sau cât de sociabil ești de fapt. În drumeții petreci timp cu alți excursioniști. Te întâlnești și pe drum cu alte persoane, uneori rămâneți să urcați sau coborâți împreună. În situațiile astea de oboseală și efort fizic, oamenii sunt uniți, se ajută reciproc, își împrumută o căciulă, mănuși, se țin unul pe altul, împart mâncarea și apa. Dacă nu fac asta, afli ceva despre ei. Un om enervant în general poate fi un super camarad pe munte, te obișnuiești să nu mai judeci pe nimeni după prima impresie. Să fii politicos și răbdător. Empatic. Deschis. Îți dezvolți inteligența emoțională.

Înveți ceva despre motivația personală. De ce faci tu asta? De ce te chinuiești, de ce te lupți cu tine? Și ce te poate face să renunți? Corpul tău ar vrea să zacă, mintea refuză. Corpul ar prefera un Netflix, mintea te vrea pe creastă. Ce faci când / dacă și mintea zice “Mai bine stăteam acasă…“? Ghizii montani spun același refren turiștilor: că totul e în mintea ta, că poți, trebuie doar să vrei. Uită însă să adauge ceva esențial, să întrebe de ce ai vrea să reușești. De ce e important pentru tine. E un antrenament fizic? O faci pentru a te testa? Sau poate doar ca să te dai mare pe net sau să demonstrezi cuiva că poți. Oricare motivație e ok, că e a ta. Trebuie să o conștientizezi, ca să îți dai seama singur dacă miza asta te poate face să treci peste disconfort. Pentru că e un disconfort. Te doar toate alea, îți pierzi răsuflarea, e un chin chiar. Dacă motivația e slăbuță, e posibil să renunți. Orice om sănătăs la cap ar refuza să se chinuiască dacă nu are ceva important de câștigat pentru sine.

Eu fac aceste drumeții pentru peisaje și pentru deconectare. Și încrederea de sine. E cam șifonată. Drumul e mai important decât obiectivul de a ajunge în vârf. Nu pot abandona pentru că sunt îndrăgostită de ceea ce văd. Cu fiecare metru urcat, panorama se schimbă. Cu fiecare pas, uit mai tare că nu am semnal la telefon, sunt fericită că nu trebuie să bipăie ca să mă simt căutată și iubită, sunt mai bucuroasă că am plecat de acasă, că am văzut ceva unic și am cunoscut oameni care m-au făcut să râd. Nu e un pariu cu fizicul meu, mă pot opri dacă mă dor genunchii sau spatele, dar până acum corpul a fost convins de minte că merită efortul.

Next step? Cred că Vârful Postăvaru. Mă mai gândesc.

Hai că se poate!