TRAIM

Cum se manifesta problemele din sistemul medical la un pacient obisnuit

Medicul i-a spus sa ramana la spital, o opera chiar atunci. Noroc ca nu a ramas. Nu era nevoie de operatie. Ar fi ramas si cu dureri si cu apendicele scos. A mai fost nevoie de inca 3 medici ca sa afle ca avea nevoie de un tratament cu antibiotic.

Altcineva plateste 800 de lei pe consultatie la clinica privata a unui dermatolog cu speranta ca astfel va gasi solutia la problema care ii distruge viata si psihicul: acneea. A mai mers la alti 7 specialisti care i-au recomandat, pe rand tratamente diferite: ceaiuri, creme, diete, antibiotice. Fiecare a contrazis medicul care daduse tratamentul precedent.

Incerca sa faca un copil si timp de 2 ani nu a ramas insarcinata. Dupa 6 luni, a inceput sa vada medici, sa se asigure ca e sanatoasa si a primit intai un diagnostic ingrozitor. Apoi alt medic, la care a ajuns greu, pentru care a asteptat cu orele pe holuri si a platit sute de lei, i-a zis ca nu va face niciodata copii. Alti medici, alte diagnostice, pana cand a ajuns la psiholog. Nu mai credea nimic, nu mai stia in cine sa aiba incredere, parea chiar ca se inrautateste problema ei. A mers in strainatate, a fost vazuta de un medic, a facut o laparoscopie exploratorie si dupa 2 luni a ramas insarcinata. Acum are un copil. Pe care l-a nascut in strainatate pentru ca nu a mai putut crede ca lucrurile vor decurge normal intr-un spital, de stat sau privat, in tara.

Prietenele mele care au nascut la o clinica privata anul acesta au fost surprinse sa afle ca li se administreaza copiilor antibiotice “preventiv”, urmand sa afle ulterior ca existau infectii intraspitalicesti si politica lor a fost sa dea antibiotice tuturor, fara explicatii, de teama unui scandal mediatic.

In sfarsit, ultima mea experienta. Acum cateva saptamani, m-am zgariat pe cornee cu un creion dermatograf. Primele ganduri, in timp ce analizam situatia (“e dureros, trebuie sigur sa vad un oftalmolog”), erau ca o sa imi pierd urmatoarele zile pe drumuri, pe holuri, dand telefoane, fara sa fiu convinsa ca sunt tratata corespunzator. Pe langa durere locala, simteam deja si palpitatii. Primul pas: nu m-am dus la medicul de familie. Nu era pe tura dimineata si nu puteam sa astept. Nu m-am dus nici la Spitalul de Oftalmologie. Am auzit legende infricosatoare despre acest spital: ba ca medicii urlau la pacientii epuizati dupa ore de asteptare sa se calmeze, ba ca triajul era facut de un medic isteric, ba ca dupa 3 ore de asteptare te vedea cineva prea ocupat ca sa fie atent, dandu-ti fiori pe sina spinarii faptul ca se uita si la tine si la altcineva si vorbea si la telefon in acelasi timp. Nu eram in stare sa trec prin asa ceva. Am mers la o clinica privata recomandata de o cunostinta unde m-au luat fara programare, imediat, si am primit un diagnostic si un tratament local. A doua zi, pentru ca ma durea mult mai tare, ma intrebam daca am luat tratamentul corect. Daca sa ma intorc. Sau sa caut alt medic. Eram absolut confuza, nu aveam nicio certidutine ca sunt pe drumul cel bun.

La birou, afisandu-ma ca un pirat, colegii mi-au recomand alti medici. Fiecare convins ca un medic “anonim”, a se citi “fara a fi profesor cu o clinica privata cu preturi exorbitante”, nu poate fi unul de incredere. Niciunul nu ar fi incercat “orice medic”, de parca nu ar fi facut aceeasi facultate toti. Deseori aud ca numai la o anumita clinica trebuie sa te duci (de parca ei nu isi schimba echipa niciodata) sau sa nu mergi niciodata la o alta clinica (nu sunt si acolo medici si medici?), sa mergi numai si numai la Dr. Cutare (e singurul care stie sa consulte un pacient?).

De fapt, nu avem habar incotro sa ne indreptam. Nu avem incredere in medici mai mult decat avem incredere in vraci care promit marea cu sarea cu o singura atingere paranormala. Nu ca am fi toti superstitiosi, desi suntem, mai toti oamenii pe care ii cunosc cred in deochi mai mult decat in hipertensiune si in atacuri energetice mai mult decat in atacuri cerebrale, dar nu asta e problema. De disperare, oamenii platesc oricand sau incearca orice. Sunt absolut debusolati si ingroziti de ideea de a merge la medic.

Citisem acum vreo 10 ani un experiment interesant (desi absolut sadic, dar e o alta discutie) pe niste maimute. Saracele maimute simteau un mic soc electric de cate ori incercau sa ia o banana dintr-un copac. Pe rand, au fost scoase maimute din mediul controlat si monitorizat. Cele noi nu intelegeau de ce nu trebuie atinse bananele, dar se conformau. Simteau din comportamentul celorlalte ca ar fi periculos.  Cand in studiu ramasesera numai maimute care nu fusesera niciodata electrocutate era fascinant sa vezi ca niciuna nu ar fi incercat sa ia mancare. Nu stiau ele de ce, dar se transmisese in constiinta colectiva acea teama.

Asta e povestea noastra. Ori am fost deja electrocutati, ori cunoastem pe cineva care a patit-o. Domnul Lazarescu. Daca incepem sa vorbim de lucrurile grave, ne ia cu palpitatii pe toti. Prefer sa pastrez discutia in termeni mai relaxati, nu stim unde sa mergem cand ne doare ceva. Ajungem de la nefrolog la psiholog pentru ca nu mai suportam stresul, incertitudinea ca nu o sa murim de la o raceala.

Primul semn clar al acestei frici colective este inghesuiala de la cateva clinici private. Daca nu crezi in sistem in general, nici in clinica X, in mod special, atunci ajungi sa crezi intr-un individ, un anume profesor la care platesti preturi ca la Viena si astepti ca la stat, cu speranta ca vei un tratament salvator.  Va spun din experienta personala ca a plati o avere nu este o garantie a serviciilor impecabile. Eu am fost tratata de boli pe care nu le-am avut niciodata de mari profesori de acest fel. Si am cheltuit mult pana am aflat ca nu am nimic.

Platesc sute de lei lunar la asigurarea mea la stat, am facut un calcul. De banii aceia as putea beneficia de un abonament excelent la o companie privata. Am abonament si la privat, achitat de compania la care lucrez, dar nici de acela nu ma bucur prea mult, mi se pare foarte complicat sa imi fac programari, sa merg la clinici in celalalt capat al orasului, iar la final sa ma bucur ca nu am stat la coada 3 ore, dar sa nu fiu sigura ca primesc cel mai bun tratament.

Am sperante in cazuri izolate, ca si voi, probabil. Un ginecolog, un pediatru, un dentist, un dermatolog, mai nou si un oftalmolog. Pe ei i-as recomanda oricand. Acesti medici sufera cand le spun ca mai bine mor decat sa merg la medic, pana la urma, ma iau si de ei, dar pe de alta parte stiu si ei de cate ori au primit pacienti care urmau tratamente complet gresite si au fost socati sa auda ca un specialist a spus enormitati sau ca le-a scris si intr-o scrisoare medicala. Dar asta e situatia. Sunt curioasa ce parere are despre asta Miruna, ea si sotul ei sunt medici.

Care e concluzia? Ingrozitor de greu de zis. Nu avem nicio sansa? Ba eu sper ca avem. E nevoie insa de multi manageri, nu doar medici buni. Manageri exceptionali care sa abordeze problema holistic. Unii spun ca e nevoie de medici buni. Evident, dar ei au nevoie si de un cadru care sa functioneze, Avem nevoie de un audit ca sa aflam si noi ce se afla sub obladuirea guvernului. Si apoi tratat pacientul, sistemul adica, desi e in stare critica si trebuie sa ne asteptam la ce e mai rau.

You Might Also Like

4 Comments

  • Reply
    copila blonda
    29/06/2016 at 9:37 AM

    Sunt multe probleme aici de adus în discuţie, ştii că am mai povestit. Sistemul medical de stat e la pământ, de fapt e îngropat şi pute – vezi scandalul dezinfectanţilor. Doamne fereşte să ajungi la spital.
    E nevoie de multe lucruri ca să devină normal. Unul dintre acestea e ca banii cotizaţi de populaţie la sănătate să meargă direct la sănătate. Apoi manageri buni. Apoi nişte pathways pentru ca traseul pacientului să fie unul clar, conform protocoalelor, nu o orbecăială sinistră după ureche şi bazată strict pe cunoştinţe interpersonale. Medicul cutare îţi recomandă pe cutare, fiindcă pe ăla îl ştie el, te poate pune în legătură. La fel şi oamenii, dacă au avut o experienţă pozitivă cu al 5-lea doctor, e clar, ăla e Dumnezeu pe pământ.
    Apoi, în România e nevoie de un sistem medico-legal adevărat. Malpraxisul să fie pedepsit. Impoliteţea să fie pedepsită. Pacienţii să ceară daune morale şi fizice. Medicii să ştie frică pur şi simplu şi să se gândească de 2 ori înainte de scoate ceva din gură, din parafă, din bisturiu. Poate s-ar evita nişte greşeli, nişte drumuri, s-ar salva nişte vieţi. Nu zic că-s toţi incompetenţi, Doamne fereşte, doar sunt colegii mei. Dar e bine să ne bazăm pe ceva, nu pe bunul simţ al fiecăruia.
    Pe de altă parte, asta duce la practicarea medicinei defensive, aşa cum se întâmplă în Occident, ceea ce e în detrimentul pacientului şi asta.
    Nu există o soluţie perfectă, nu există o soluţie simplă, dar trebuie să începem de undeva.

    • Reply
      andressa
      29/06/2016 at 12:20 PM

      Mai bine medicina defensiva decat proasta.

  • Reply
    Alina
    30/06/2016 at 12:08 PM

    Personal, mă îngrijorez cel mai tare nu când aud de experiențele negative ale altora, ci când mă gândesc care dintre colegii mei de școală au ajuns medici. Cred că de acolo trebuie să pornească reforma, procesul de admitere la facultatea de medicină trebuie să devină mai riguros, la fel si examinările ulterioare. Pentru că, sincer, când cvasi-repetenții clasei sunt astăzi medici cardiologi, deși în liceu abia le buchiseau la chimie și biologie cât să scoată un 6-7, nimic nu mă poate face să mă simt în siguranță.

    • Reply
      andressa
      30/06/2016 at 1:15 PM

      Am mai auzit chestia asta de la medici. Si chiar si despre medici foarte apreciati, pe la colturi, unii mi-au zis “Bai, evita-l, am tratat n pacienti care au trecut pe la el si au primit diagnostic gresit”. Problema ca e nici breasla nu se autoreglementeaza, nu ai ce face cand esti intr-o situatie de genul asta. Medicii se apara intre ei sau zic “Pai, lucurile sunt relative, atunci asa parea dupa simptome…”.

    Leave a Reply

    %d bloggers like this: