Eu n-am fost niciodată o mare iubitoare de sporturi în natură. Am crescut între blocuri gri, m-am jucat printre mașini, în parcări, mi-am petrecut verile sărind coarda la umbră sau jucându-mă pe șantiere neterminate din oraș. Exteriorul a fost pentru mine mereu o prelungire a blocului comunist în care aveam apartamentul, nu verde, ci tot înghesuit, o lume în care te băteai cu buticurile și cu mașinile pentru un pic de spațiu de joacă, fiecare metru pătrat era intens disputat. Eram astenică, poate și din cauza mediului în care creșteam, alergam doar la leapșa, sport făceam doar așa, „Lapte gros”, „Frunza” și „Rațele și vânătorii”. Poate de aceea, până ce am ajuns adult, nu am înțeles ce poate însemna natura pentru fizicul și psihicul meu.
2018. Trecuseră 2 luni de când semnasem la notar divorțul, de când petrecusem primul Crăciun împărțind copilul, de când nu mai dormeam decât cu somnifere, de când nu mai puteam mânca aproape nimic și slăbeam văzând cu ochii, de parcă mi-aș fi dorit să devin astfel transparentă și să nu mai trebuiască să răspund „Sunt bine” tuturor celor care mă întrebau ce fac, dar nu voiau cu adevărat să afle adevărul. Tot ce era în casă îmi aducea aminte de lucruri care nu aveau să se mai repete: cuierul și dressingul erau mai goale, nu mai mâncam la aceeași oră, nu mai strângeam aceleași rufe de la uscat, nu mai mergeam în aceleași locuri în weekenduri, nu mă mai vedeam cu aceiași oameni. Nu mai aveam aer. Primul instinct a fost să plec, ca să pot să respir. Ca o virgulă în viața mea de adult, o pauză de la prezentul copleșitor.
Am găsit pe Facebook o invitație de a face o drumeție până la Piatra Craiului împreună cu niște ghizi. Mi s-a părut imediat că este fix ce îmi trebuie pentru un weekend în care nu aș fi vrut să mă holbez la ușă, numărând minutele până când weekendul lui cu cea mică se va fi încheiat. Suna așa:
Vom începe urcarea de la Fântâna lui Botorog, vom trece de Poiana Zănoaga și vom ajunge la Cabana Curmătura pentru o plăcintă aburindă cu măr si scorțisoara. Traseul îl vom aborda într-un ritm lejer, avem timp suficient sa ne pozăm și să admirăm natura.
După-amiaza o vom dedica jocurilor cu zapada, iar seara ne gasește la Cabana cu povești, raâsete și socializare.A doua zi: Bună dimineața de la 1,470 metri altitudine. Luăm micul-dejun și coborâm spre Prăpăstiile Zărneștilor, urmând un traseu diferit față de cel din prima zi. În drum spre casă, vizităm o peșteră descoperită acum 60 de ani: Peștera Valea Cetății.
Pentru acest „botez” al munților, m-am dus la un magazin și mi-am cumpărat cei mai buni bocanci pe care i-am găsit. Nu m-am zgârcit, așa cum nici miresele nu se zgârcesc când își aleg rochia visurilor pentru ziua nunții. Și eu urma să îmi unesc destinul, simțeam asta, doar că nu cu o altă persoană, ci chiar cu mine.
Era întuneric când am plecat de acasă spre locul de întâlnire cu grupul, pe la 5 dimineața, și mi s-a părut că nu a mai răsărit soarele nici multe ore mai târziu. În sufletul meu era încă noapte. În ziua aceea de februarie, a plouat. Și la București, și pe drum, până la Fântâna lui Botorog, și când urcam prin pădure. Cam cât am plâns și eu în săptămânile din urmă. Pământul era înghețat, iar pe alocuri, umed și lipicios. Cu cele 46 de kg ale mele abia căram cele vreo 5kg de echipament, urcam greu, abia răsuflam. Voiam să renunț. Copacii păreau sulițe de oțel, înfipte în pământ ca să mă împiedice să urc, mă scufundam în noroi ca în nisipuri mișcătoare, ultima fărâmă de încredere în mine se scurgea ca apa pe pelerina mea. Într-un fel, eram convinsă deja că nu pot, că nu sunt în stare, aveam nevoie de încă o confirmare că sunt slabă, că merit să mi se întâmple tot ce e rău.
„Mai avem foarte puțin!”, „Uite cabana!”. Lupta mea cu mine printre copaci, prin ploaie și vânt, s-a încheiat văzând cabana în fața mea, ca un curcubeu după furtună. Am rămas nemișcată. Toate gândurile mele despre neputința mea s-au spulberat când mi-am dovedit contrariul a ce-mi tot repetam: de fapt, puteam. Puteam, dacă îmi doream. Am privit în urmă pădurea și am văzut-o în alte culori. Nuanțele de gri ale foioaselor devenau calde, iar verdele coniferelor, un pic vesel. Ploaia s-a transformat pe măsură ce urcam în ninsoare și din pedeapsă, mi s-a părut că e un semn de optimism. Urma să fie bine.
Atunci am simțit că va exista un nou început, după acel final dureros. M-am descălțat, m-am întins pe un pat, în cabană, și am stat nemișcată 20 de minute. A fost prima oară când nu mai simțeam că totul se prăbușește în jurul meu, că nu sunt prinsă sub o alunecare de pământ, sufocată, strivită în întuneric. Urcarea mea prin pădure a fost mai mult decât o plimbare, a fost o ieșire dintr-o stare de disperare. Oxigenul dat de pădure mi-a alimentat speranța, nu doar plămânii.
A nins în noaptea aceea și când m-am trezit am văzut unul din cele mai frumoase peisaje din viața mea. Totul era alb. Iar liniștea îți intra în oase. De atunci m-am întors la pădure de zeci de ori. Și când era vară, iar soarele mă orbea, și toamna, și iarna, și primăvara. Am revenit ca la un vechi prieten care îmi dă mereu sfaturi bune și mă alină.
2020. Vara, după ce am făcut cu fetița mea traseul de la cota 1,400m până la 2,000m, obositor pentru ea, mi-a spus: „Mami, de la tine am învățat să nu renunț!” Era atât de mândră de ea, reușise, iar eu mă bucuram că a descoperit mult mai devreme decât mine această imensă sursă de energie, de chef de viață, de încredere.
Când a început pandemia și trebuia să păstrăm distanța, am mers cât am putut de des la munte, la umbra copacilor, încărcându-mă cu prietenie, fără să văd oameni. Știu că tuturor ne este greu în contextul actual, ne e dor de rude, de prieteni. Dar măcar avem pădurile, îmi spun. Contactul cu natura mi-a păstrat optimismul.
Din păcate, zilnic, pădurile României sunt defrișate ilegal, pierzând zeci de milioane de metri cubi de lemn. Astfel, Vodafone anunță, în premieră în România, un proiect de pădure inteligentă, conectată la rețeaua Supernet. Pădurea, situată în județul Covasna, a fost dotată cu un sistem de monitorizare și semnalizare în timp real a sunetelor specifice exploatărilor forestiere, ceea ce ajută la combaterea defrișărilor ilegale. Proiectul este parte a misiunii Vodafone de a proteja mediul și un apel la solidaritate pentru apărarea pădurilor din România împotriva defrișărilor ilegale, în linie cu noua poziționare a brandului anunțată recent la nivel global, „Împreună putem”.
Am o provocare pentru voi!
Am scris această povestire la invitația Vodafone care va realiza un audiobook, „Vocea Pădurii”. Vă invit și pe voi să îmi lăsați în comentarii propriile povești despre pădure, iar eu voi alege dintre ele pentru a le propune să facă parte din audiobook.
Important: poveștile nu trebuie scrise sub formă de dialog, ca să poată fi citite pentru audiobook de o voce, și citirea lor nu ar trebui să depășească 10 minute. Regulamentul poate fi citit aici.
Iar aici puteți viziona un documentar pe această temă:
5 Comments
Elena
01/04/2021 at 11:39 AMPadurea Garboavele, din Galati va ramane mereu o parte importanta din suflet. E padurea copilariei, unde mergeam cu parintii, cred ca aproape in fiecare weekend. Mama este o mare iubitoare de plante medicinale, avea o carte plina cu desene ale plantelor ce pot fi gasite in padure, insotite de beneficiile lor. Luam cartea cu noi si cautam plantele in padure, le aduceam acasa si le puneam la uscat pe balcon. Mirosul copilariei mele cam asta e: plantele adunate din padure. Stiam pe de rost zonele padaruii, luminisurile. Tin minte ca aveam o zona preferata, ferita oarecum, trebuia sa mergi pe jos pana acolo, sa dai la o parte niste arbusti pana sa ajungi la o poienita de vis. Era inconjurata de copaci, soarele cadea bland, iar pe jos erau multe, multe flori micute, colorate. Iubesc padurea aceea, de acolo am prins gustul conectarii cu natura.
Madalina Radoi
01/04/2021 at 1:15 PMAh.. Pădurea eu am iubit-o de mică. Verile mergeam la țară, pe undeva pe lângă mânăstirea Tismana. Erau perioadele mele preferate din an. Mai energică și mai „băiețoasă” din fire, mare exploratoare, nici urzicile din capătul grădinii, din fața porții care dădea spre pădure, nici acelea nu mă opreau să explorez minunăția verde care se întindea pe dealul din spatele casei.
Prima excursie am facut-o la 4 ani, cu sora și bunicul meu, și am rămas fascinată de ea de atunci. De soarele care se ițea printre frunzele copacilor, foșnetele plăcute ale pădurii, spaima mică pe care o trăgeam de fiecare dată la un sunet nefamiliar, pentru a descoperi mai apoi că provenea de la vreun vecin care se plimba și el. Ajunsesem cu timpul să cunosc fiecare potecuță, nu mă mai speriau nici poveștile cu urși sau porci mistreți, deși le vedeam urmele prin noroi, nu am avut niciodată „plăcerea” să ma întâlnesc cu vreunul.
Țin minte și acum, după vreo 2-3 plimbări cu bunicul, acea dată când ne-a păcălit că nu mai știe drumul spre casă. După cele câteva secunde de panică, am tras adânc aer în piept și i-am zis încrezătoare să nu se îngrijoreze, că mi-l amintesc eu. Și m-a lăsat să îi ghidez, iar încrederea mea în mine a sporit și mai mult când am recunoscut într-un final portița ce dădea spre grădină.
Pe măsură ce am crescut, și viața s-a complicat, așteptam verile și mai nerăbdătoare, să ajung în locșorul meu departe de lume, de griji, unde totul era calm și timpul parcă stătea în loc. Îmi așezam altfel gândurile și îmi imaginam cum voi face și eu aceeași păcăleală copiilor mei, după câteva drumuri în acest paradis verde.
Miruna
01/04/2021 at 4:49 PMEste o poveste f frumoasa, una dintrr cartile pe care tot ma ruga tudor sa le recitim, copacul stramb.
E vorba despre o fetita care fuge in padure. Plange fiindca rad copiii de ea ca poarta ochelari. In padure, incepe sa o aline copacul stramb si sa ii povesteasca despre viata lui. Cum se simtea outsider printre toti copacii drepti si frumosi.
Pana intr-o zi, cand au venit padurarii si au taiat toti copacii drepti pt lemnul lor. Pe el nu l-au taiat, ca nu aveau ce face cu lemn stramb. Asta a
Fost sansa lui!
Iar fetita se linisteste. Cartea se termina cu ea care se urca in copac si, din varf, vede alti copaci strambi prin padure, cu alti copii urcati in ei.
❤️
Raluca
05/04/2021 at 9:14 AMÎntotdeauna m-am gândit că nu am cine știe ce poveste de dragoste cu pădurea. Obișnuiesc să urc pe munte și, în fiecare drumeție, de-abia aștept să părăsesc liziera pădurii și s-o văd de sus, din golul alpin. Numai că nu e chiar așa. Povestea dintre mine și pădure e una de copilărie și, dacă nici copilăria nu înseamnă dragoste, atunci chiar că nu știu ce mai e.
Cred că trecusem pragul spre clasa a cincea când am primit permisiunea ca, în ziua de Paște, să merg la pădure, într-un loc anume, unde se adunau tinerii din cinci sate, ca să se bucure de începutul primăverii, de libertatea de-a fi scăpat din mâna părinților și, mai ales, de câte-un pupat liniștit departe de ochii critici ai sătenilor bătrâni.
La noi în pădure era un loc celebru numit La Leagăn. Cum e de-nțeles, avea un leagăn. Nea Bâlcă, fostul poștaș și fotograful de la mine din sat avea trei fete și, pentru fiecare dintre ele, făcuse câte un loc de relaxare, cu cișmea, scaune și măsuțe, câte o oază de popas, ca-n poveștile cu regi și prințese. Ei bine, La Leagăn era unul dintre cele trei locuri, făcut pentru nu știu care din fetele lui Bâlcă, cu siguranță pentru cea pe care-o iubea mai mult, mi-am imaginat.
La pădure, leagănul înalt de vreo 15-20 de metri era prins sus, sus de tot, de doi copaci uriași. Pe el era loc de trei persoane, dar cel mai bine stăteai în doi. Când te dădeai – trebuia să te împingă alții, de fapt -, și ajungeai în față, aveai impresia că-ți iei zborul pe deasupra pădurii.
În poieniță, tinerii stăteau grupuri-grupuri, pe sate, preferințe și amoruri, ciocneau ouă roșii și râdeau. De fapt, în ziua de Paști, mica poiană de la leagănul din pădure era o insulă a tinereții, numai dacă veneai cu inima deschisă puteai să intri.
La trei minute distanță de Leagăn, se afla Casa Pădurii, o casă nelocuită în mijlocul pădurii, unde credeam că vine din când în când pădurarul și caută adăpost. Uneori, mă uitam prin geamlâcurile mici să redescopăr comorile neatinse dinăuntru: un pat, o masă, două scaune, o cuvertură. Visam cu ochii deschiși că într-o zi, când o să mă fac ceva mai mare, o să vin aici și-o să locuiesc singură, departe de oameni, doar cu lupii, cu păsările pădurii și cu miile de viorele și brebenei care împânzeau pădurea primăvara.
Acum, la mai bine de 20 de ani distanță, din locul numit La Leagăn și din Casa Pădurii au mai rămas doar niște movile de pământ pe care-a crescut iarbă. Tinerii nu mai merg acolo de Paști, dar pădurea e tot acolo, iar eu o duc pe fiica mea de câteva ori pe an pe potecile copilăriei mele și-i povestesc: “Aici era Casa Pădurii… Imaginează-ți o casă mică, făcută numai din bușteni și înălțată pe butuci…”
Cristina Maria Mazilu
05/04/2021 at 3:35 PMÎn primăvara lui 2018, undeva cam pe vremea asta, pădurea m-a făcut să nu îmi mai fie frică de…frică!
Treceam printr-o perioadă grea a vieții mele. Eram învălmășită într-o relație care, pentru că nu era despre sufletul meu, mă făcea să îmi fie frică… de mine. Și da, când, în loc să fii iubire, ești temeri și teamă și îndoieli, duci greu situația. Și povestea. În plus, nu îmi găseam locul la serviciu. Deși ani de zile mi-a fost drag ce făceam, ajunsesem într-un punct în care nu mai era despre mine. Și, mai presus de toate, îmi reveniseră neliniști mari legate de sănătatea mea. De la 23 de ani am probleme pe care am învățat să le țin sub control fără să mă plâng, fără să mă (mai) simt “defectă”. Atunci însă mi se părea totul prea dificil de dus și simțeam cum neuronii mei scoteau scântei de la anxietate. Răbdarea mea, și așa puțină, facea POC în fiecare zi!
Înainte de pandemie, mai în glumă, mai în serios, îmi amintesc că ajunsese aproape o modă să mergi la câte un curs de dezvoltare personală după serviciu. Mi-am ales și eu unul, oricum nu prea mai știam încotro să o iau. Nu am vrut ceva ezoteric sau cu rădăcini excesiv de spirituale, cu scotocit prin alte vieți sau alte dimensiuni. Nu că am ceva împotrivă, dar, tot mai în glumă, dar mai mult în serios, aveam destule probleme în viața actuală.
Așa că am ales un curs de psihoterapie experiențială, cu un psihoterapeut britanic ce lucrează în mai multe țări și ajunge inclusiv în România. Cursul era intitulat sugestiv “Leadership” și avea ca scop să te facă pe tine liderul vieții tale – viața ta, cu toate problemele ei.
Am semnat un contract prin care îmi asumam tot felul de lucruri –că doar așa fac liderii. Cum numai lider nu mă simțeam, toate temerile legate de “ce fac eu cu și în viața mea” s-au transformat în “ce fac eu cu și în cursul ăsta.” Convenția cursului era să nu afli înainte provocările care urmau timp de două luni – fizice și emoționale. Doar pe prima o cam bănuiam, pentru că ni s-a dat ca sarcină să ne achiziționăm echipament de mers pe munte și prin pădure, plus cort și sac de dormit. Superb! Evident, cum am aflat că am nevoie de sac de dormit în natură, mie mi-a pierit somnul în pat!
Am fost un copil crescut în bibliotecă, nu în natură, și am stat mult prea mult cu nasul în cărți, nu în aer liber. Mă uitam la bocancii mei de munte – aleși întocmai după o poză trimisă de cineva mai expermentat! Mă uitam și la rucsacul care mi se părea mare cât mine! Și fricile alea de care voiam să scap mă copleșeau toate. Mă temeam ca tocmai acele probleme de sănătate să nu mă lase să fac față. Mi se părea că nu pot, că nu o să pot! Că o să fie prea mult de mers, prea greu, prea de urcat, prea de coborât, prea departe de oraș – unde crescusem, prea în afara oricărei zone de confort. De fapt, care confort, că mie nu îmi ieșea din cap că urma să dorm în cort. Și nu vedeam decât frunze și gângănii când mă uitam la perna mea de acasă. În afară de fratele meu, nu știa nimeni de frământările mele, dar pe bietul om îl sunam de 10 ori pe zi să îi spun ce speriată e soră-sa.
În ziua propriu-zisă a provocării, nu mai simțeam nimic. La început. Apoi totul a devenit… altfel. Îmi amintesc cum, într-un grup de vreo 50 de oameni, am ajuns în zona Cheilor Turzii, am lăsat mașinile undeva în oraș și am început să urcăm. Nu am fost nevoită să îmi car prea mult ditamai rucsacul. L-am lăsat în zona de campare, dar am primit un întreg traseu pe care urma să îl parcurgem. Dacă mi-a fost frică? Vreți să știți ceva? În momentul acela, când deja mă aflam printre copaci și verde, nu mi-a mai fost! Mi-am zis “fie ce-o fi” și, pentru prima data, după mult timp, am redevenit prezentă în viața mea. Pe lângă mine, pe traseu, mai erau aproape 50 de oameni care veniseră pentru același lucru: să crească. Poate nu aveau toți aceleași frici ca mine – deși am aflat că unii chiar îmi împărtășeau din temeri, dar toți le aveau pe ale lor.
Din cele două zile, cât am străbătut munți și păduri, îmi amintesc cel mai mult verdele copacilor, foșnetul pădurii și mâna pe care mi-o întindeau oamenii de lângă mine de câte ori mă vedeam încurcată de câte o hărtoapă, un drum mai anevoios, o groapă de trecut. Îmi mai amintesc aerul acela de primăvară, pe care îl simțeam mai curat decât oricând. Și îmi amintesc că, prin fiecare respirație, fricile mele legate de probleme de sănătate, de viață, de trecut, de viitor, se dizolvau.
De ce să îmi mai fie teamă, dacă eu mă simțeam vie și bine? Și simțeam că, dacă întind mâna, am mereu o altă mână care să mă prindă. Iar în ceea ce privește noaptea de dormit în natură, nu pot să vă zic prea multe despre gângănii și frunze, pentru că am dormit! Buștean, ca doar începusem să iubesc tare pădurea!
La sfârșitul celor două zile, îmi amintesc că i-am spus psihoterapeutului că am venit acolo ca să scap de orice frică. Răspunsul lui? “Cristina, tuturor ne e frică. Mă refer la oamenii care au fost cu tine în pădure. Și la oamenii care nu au fost. E însă mai bine dacă ne e frică împreună.” Iar cuvintele astea au rămas cu mine. La fel cum au rămas mâinile întinse de câte ori am avut de trecut vreo hârtoapă și verdele copacilor.
Trei ani mai târziu, am amintirea mai multor păduri colindate și trasee parcurse. Cu mai mult curaj, cu mult mai multă încredere. Și da, mereu cu cineva drag, care îmi putea întinde o mână. Am și o carte primită cadou, care se cheamă “Viața secretă a copacilor”. Vorbește despre cum comunică între ei copacii unei păduri –olfactiv, optic și electric, prin intermediul unui tip de celule nervoase aflate la extremitățile rădăcilnilor. Cartea, scrisă de pădurarul și ecologistul Peter Wohlleben, vrea să arate că în pădure se petrec cele mai uluitoare lucruri. Eu, chiar dacă din altă perspectivă, pot să vă spun că așa e. O spun fără frică! Și fără frică de frică!