6

Azi s-au implinit cei 6 ani de cand am publicat primul post pe blog. Si despre asta as vrea sa spun un singur lucru: ca imi aduc aminte precis de un post  de acum 3 ani, un post foarte trist, poate cel mai trist, desi nu stiu cat de mult transpare asta din text. Era scris pe 9 martie 2008 si se numea: sa nu ne miscam mai cu talent.

Iata cum suna:

Poate suna ciudat, dar pe mine nu ma deranjeaza traficul. Imi place chiar. De cele mai multe ori stau relaxata in masina cand nu am unde sa inaintez. Pe drum am ocazia sa ma gandesc la ce vreau, nu trebuie sa ma concentrez (prea mult), nu ma uit la ceas (nu are nici un rost sa ma gandesc la timp daca nu pot oricum sa ma grabesc), nu ma cert cu nimeni, ascult muzica – e ca si cum timpul ar sta pe loc. Imi doresc de fapt sa se prelungeasca la nesfarsit asteptarea. Prea rar se intampla sa imi doresc sa ajung mai repede undeva. Eu nu ma grabesc aproape niciodata.

Perioada in care stau in masina bara la bara cu masini conduse de persoane grabite si mai nervoase decat mine este chiulul un pic motivat de care mi-e atat de dor. E ca atunci cand, acum o mie de ani, din cauza ninsorii se prelungea vacanta de iarna cu o saptamana. Sau cand, din cauza altor treburi, profesoara mea de engleza nu mai ajungea la meditatii (cum se intampla intr-o anumita zi a saptamanii la ora 4), iar eu topaiam de fericire pentru ca “nu mai fac engleza!”

“Am fost prins in trafic” este pentru oamenii mari o noua varianta a scuzei inocente de tip “j’ai oublie mon cahier a la maison” / “the dog ate my homework” / “n-am stiut ca am avut tema”. Si ce bine e ca din cand in cand sa evadam din circuitul responsabilitatilor, blocati intre promisiuni, suspendati intre decizii.

La aniversarea de 6 ani a blogului meu spre doar sa nu mai simt niciodata ca nu merita nici sa ajung acasa, nici la serviciu, nici nicaieri. E chiar pacat. Viata e frumoasa si avem putin timp sa ne traim visul.