antevorbitorul

Sunt intr-o dispozitie de zile mari!

Am inceput ziua greoi, am baut multa cafea, uitasem sa si mananc, bine ca mi-am adus aminte la un moment dat.

Noroc cu iubita mea mama – m-a facut sa rad cu lacrimi cand eram neagra de suparare [btw pentru mailuri nu uitati ce scrie la pagina contact: mama at andressa punct ro!]

Cum sa va spun, scrisesem un post in engleza (daca era in engleza nu poate fi de bine, nu?) care se numea “oh, the karma…” si era tip tragedie greaca, cu promisiuni si exagerari, lacrimogen si disperat. Am avut suficient creier cat sa nu-l public, sta fumusel la drafts pentru momentele de nebunie si ebrietate! :))))

Mama mi-a povestit cum la sedintele de partid de pe vremuri nu voia nimeni sa ia cuvantul. Si cand in sfarsit cineva spargea gheata si spunea ceva, orice, urmatorii se foloseau usurati de acest pretext ca sa inceapa cu: “Asa cum a spus antevorbitorul meu…” si astfel ei erau de acord sau impotriva celui care apucase sa-si spuna parerea si se numea ca au luat cuvantul.
Aceasta povestire care m-a amuzat teribil a venit cand eu ii spuneam mamei ca ma enerveaza ca nu pot sa ii critic si eu pe unii care ma critica pe mine pentru ca ei nu fac nimic. Sau, in orice caz, nu se expun cu ce fac. Eu nu am un antevorbitor! Mama face, desigur, misto de mine! Si zice: “eu nu sunt de acord cu antevorbitorul meu!” :)))))

Si ce misto e sa faci misto. Pe bune! Si mie imi cam place sa fac misto. Abia daca ma pot opri daca incep. Ca ma tot intreaba unii ce parere am despre faptul ca se face misto de mine. Mi se pare misto!