Redescoperind

Giacomo

si asta ma face cateodata sa scriu… pacat ca a venit prematur toamna

catalin

a trecut, si o sa treaca, dar mi-e teama ca nu stiu sa interpretez acel lucid..
altfel poezia spune multe, chiar daca e asa tacuta..
frumoasa, frumoasa.

Constantin

“misto” e un cuvant prea urat pentru poezie

alex

salut

exista tehnica blogului in blog?

ana

frumos, dar trist si dureros.

morbo

Partid

Candoarea mi-a-nflorit in ochi definitiv
Cu-ntaiul plans in curtea scolii sub
castani
Cand clasa mea primea cravata rosie
festiv
Si sufeream respinsa grav de colectiv
Ca nu-mplinisem inca noua ani.
Candoarea mi-a crescut de-atuncea
dureros
Cu bratul ridicat deasupra fruntii mult,
Simbolizand ca viata-mi fi-va socotita
mai prejos
Decat tulburatorul luptelor tumult,
Ca nicodata n-o sa ma separ orgolios
De imnul colectiv si luminos.

Candoarea scrijelata de mana ta lucid
In ochii mei, dramatic deschisi spre
mana ta,

Oricate maluri s-ar sedimenta,
Nu-mi vor putea-o sterge. Candoarea
ca un zid
Va masura maturitatea mea, Partid.

Ana Blandiana, Almanah Luceafarul 1983
PS. Nu fac un capat de tara. Numai asa…

dinacap

Cuplu

Unii te văd numai pe tine,
Alţii mă văd numai pe mine,
Ne suprapunem atât de perfect
Încât nimeni nu ne poate zări deodată
Şi nimeni nu îndrăzneşte să locuiască pe muchia
De unde putem fi văzuţi amândoi.
Tu vezi numai luna,
Eu văd numai soarele,
Tu duci dorul soarelui,
Eu duc dorul lunii,
Stăm spate în spate,
Oasele noastre s-au unit de mult,
Sângele duce zvonuri
De la o inimă la alta.
Cum eşti?
Dacă ridic braţul
Şi-l întind mult înapoi,
Îţi descopăr clavicula dulce
Şi, urcând, degetele îţi ating
Sfintele buze,
Apoi brusc se-ntorc şi-mi strivesc
Până la sânge gura.
Cum suntem?
Avem patru braţe să ne apărăm,
Dar eu pot să lovesc numai duşmanul din faţa mea
Şi tu numai duşmanul din faţa ta,
Avem patru picioare să alergăm,
Dar tu poţi fugi numai în partea ta
Şi eu numai în cealaltă parte.
Orice pas este o luptă pe viaţă şi pe moarte.
Suntem egali?
Vom muri deodată sau unul va purta,
Încă o vreme,
Cadavrul celuilalt lipit de el
Şi molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?
Sau poate nici nu va muri întreg
Şi va purta-n eternitate
Povara dulce-a celuilalt,
Atrofiată de vecie,
Cât o cocoaşă,
Cât un neg…
Oh, numai noi cunoaştem dorul
De-a ne putea privi în ochi
Şi-a înţelege astfel totul,
Dar stăm spate în spate,
Crescuţi ca două crengi
Şi dacă unul dintre noi s-ar smulge,
Jertfindu-se pentru o singură privire,
Ar vedea numai spatele din care s-a smuls
Însângerat, înfrigurat,
Al celuilalt.

Poezia mea preferata a Anei Blandiana. Superb.