Cupola prea inalta

Poate era sesiunea, poate era lumina ciudata sau caramizile alea…

Poate ca era cam pustiu sau pentru ca nu se grabea nimeni in jur, asa, ca intr-un loc cu oameni…

Dar mi s-a parut atat de rece Automatica. Ieri am intrat pentru prima data la Rectorat, la Calculatoare [parca].

M-am plimbat pe coridoarele lungi si m-am simtit ca o furnica sub cupola prea inalta, ca intr-un borcan din sticla colorata pentru ca desi intra putina lumina, era totul gri, deformat.

Peretii prea solizi, prea mari, prea multe caramizi si tavanul prea inalt… Stilul “Casa Poporului” imi da fiori. Imi vine sa ma asez intr-un colt si sa ma uit pe toti peretii pana ma obisnuiesc cu aerul apasator, ca un agorafob mic, mic.

Si la Leu, la parter, e la fel. E tot timpul lumina de vreme ploioasa, curent si pare vesnic pustiu pentru ca spatiul nu e delimitat, e asa … un fel de hala cu aviziere.

Si cand imi aduc aminte cum era la Stendhal, in Grenoble. Exista o sala in care studentii puteau pierde vremea, o sala cu o canapea si masa de ping-pong. Era luminos si aveau un fel de gradina interioara care facea cladirea sa para in mijlocul unei oaze.

La Leu si [ mai nou am aflat ca si ] la Rectorat oamenii nu sunt oameni, sunt furnici mici, mici printre caramizi asezate atent una peste alta, pana la cer.