De o saptamana a fost instalata o rampa pentru accesul persoanelor cu handicap locomotor in cladirea de la Leu.
Pentru prima data, dupa 3 ani de cand intru in cladirea aia, am vazut ieri o domnisoara in scaun cu rotile la parterul corpului A!
Sunt absolut incantata! Poate e ciudat, dar am vrut sa ma duc sa-i strang mana. Sa-i spun “Bine ai venit!”
De cate ori cobor scarile la metrou ma gandesc cate persoane nu pot face asta. Da, am fixatiile mele, poate de ong-ista, nu conteaza asta. Conteaza ca la metrou la Unirii este instalat un telefon public pentru persoane in scaune cu rotile, dar este imposibil ca ele sa ajung jos, pe peron. Mai conteaza ca la Gara de Nord este un lift special pentru accesul persoanelor cu handicap locomotor la metrou, dar nu este folosit si daca ar fi… ei bine liftul nu are pereche: cel ce intra, la metrou ramane!
Cineva imi spunea ca se exagereza. Ca nu sunt atat de multi care sa aiba nevoie de rampe si uite cat ne agitam. Eu cred ca nu ne agutam mult, ba chiar prea putin, si mai cred ca daca e vorba de o singura persoana, de exemplu fata pe care am vazut-o ieri in Leu, o persoana care de acum poate intra intr-o cladire: E JUSTIFICAT EFORTUL.
8 Comments
moxx
11/05/2006 at 9:36 PMcorect… viata are prioritate!
mihai
11/05/2006 at 10:24 PMla Unirii e acel lift ce le permite celor cu dizabilitati sa ajunga la peronul magistralei cu Dristor. Problema e ca are firele scoase din priza si, astfel, nu poate fi folosit. Probabil se iau ceva comisioane frumoase pentru astfel de aparate; cert e ca nu conteaza daca functioneaza sau nu, ele exista!
Raluca
12/05/2006 at 12:03 AMAi perfecta dreptate, pacat ca anumite lucruri se invata greu. Mi-a venit sa urlu cand am vazut materialele de pe ABC News si din NYT despre Romania.
ago
12/05/2006 at 12:09 AMsunt mai multe lifturi prin metrou… am văzut cu siguranţă măcar 3-4.
oricum, aşa, pe lângă – ce mai face Moraru? 😀
naen
12/05/2006 at 12:02 PMdaca vezi alte rampe din oras, turnate-n beton doar asa, in bataie de joc… “sa fie, acolo”.
jo
13/05/2006 at 8:55 AMCine ti-a zis ca nu sunt foarte multi cei care au nevoie sufera de multa nesimtire. Sunt o gramada, dar nu ii vedem pentru ca nu pot iesi din case. In orice tara civilizata sunt pe strazi incredibil de multi oameni in scaune cu rotile. Imi amintesc ca m-a uimit foarte tare la Bruxelles, la un festival stradal de arta medievala, sa vad la fiecare 10 metri (sau cel putin asa parea) cate o persoana, adult sau copil, in scaun. Am zis “Par sa fie atat de multi oameni cu probleme locomotorii”. Mi s-a raspuns de catre o romanca mai plimbata ca mine, care a inteles la ce ma refeream: “Sunt la fel de multi ca la Bucuresti, doar ca aici nu sunt condamnati sa stea in case.”
Intre timp am gasit si datele: in Bucuresti exista 200.000 de persoane cu handicap locomotor. Cred ca e un numar suficient de mare, nu?
http://groups.yahoo.com/group/freeex/message/30622
marian
16/05/2006 at 7:37 PMincep prin a spune ca respect munca pe care o faci datorita faptului ca bunavointa pe care o pui in voluntariat este pe cit de necesara pe atit de rara;
la obiectul postului: am studiat in Leu intre ’90 si ’95 iar la vremea respectiva erau rampe de intrare pentru cei in scaun: una afara si una in interior catre avizier; o vreme am avut un coleg care frecventa cursuri la parter in cladirea A si nu cred ca a abandonat studiile la electronica pentru ca nu putea merge la sala; depling faptul ca intre timp s-au pierdut bunele obiceiuri si ca trebuiesc reamintite; nu doresc sa iti minimizez eforturile dar obiectez la maniera de a prezenta ca total nefasta intrega situatie; din experienta personala mai stiu ca cei in scaun nu s-ar bucura de atentia primita doar pentru ca sint in scaun si s-au priceput sa ajunga undeva;
incidental locuiesc in Belgia, am mai locuit in Olanda si Germania; tot incidental am si am avut colegi de serviciu in scaun, iar situatia lor -in particular- ca si in general vorbind a posibilitatii de a atinge anumite puncte de interes este reglementata tot pe baza de instrumente de control/presiune/reglementare acolo unde nu este vorba de institutii guvernamentale; inca o data, situatia lor nu este atit de fasta precum o prezinta altcineva aici -tot de timp este nevoie pentru identificarea nevoilor si rezolvarea lor;
cu privire la obiectul activitatii de voluntariat si ce anume o guverneaza – sper sa gasesc timp sa iti explic mai pe larg de ce cred ca prezinti situatia cumva naiv; desigur doar o opinie bazata pe experienta personala;
ma declar cumva inept tehnic – nu am descoperit cum sa iti adresez un e-mail; de aceea as prefera sa exerciti privilegiul de moderare si sa nu lasi acest raspuns sa devina parte a ‘thread’-ului intrucit realizez ca opiniile mele sint controversate
andreimo rosan
17/07/2006 at 2:47 AMam avut si eu un coleg cu handicap acum mult timp cand am fost student la leu. avantajul pe care il aveam noi era ca grupa noastra nu avea nici o sala de curs la etaj.