despre varstele iubirii

Recunosteam intr-un post de curand ca cel mai tampit lucru pe care l-am spus vreodata trebuie sa fie asta: “Dupa 30 de ani, oamenii nu se mai pot indragosti”. Culmea e ca l-am spus acum cativa ani, cand aveam deja buletin, ba chiar liceu absolvit, nu intra in categoria “bomboane cubaneze – cum adica ‘cu baneze’, ce sunt alea baneze?”, ceea ce am spus pe la vreo 6 ani.

Vine asa. Pe la vreo 5 ani, toti oamenii sunt mari. Pe la vreo 10 ani, aia de 25 de ani sunt adulti. Pe la vreo 17, aia de 30 sunt batrani. Pe la vreo 25 de ani, aia de 40 de ani sunt batrani si apoi vine o varsta la care spui ca Ion Dolanescu a murit tanar. (Adevarul e ca avea doar 65 de ani! 🙂 )

Dupa acest sistem, se pare ca aveam pana in 20 cand am spus ca dupa 30 de ani nu mai simti decat proteza si pasiunea te copleseste cand vorbeste Mircea Radu (“ce frumos e, maica!”). Adevarul e ca aveam mai mult. Daca acum am 25 de ani, as zice ca pe la 21, 22 de ani am spus tampenia aia, iar asta e amuzant si uimitor in acelasi timp, pentru ca arata ca la 21 de ani ma simteam ca la 16 si ca nu imi dadeam seama ca, desi ma credeam nemuritoare, dupa propria mea definitie mai aveam doar cativa ani de indragostire dupa care urma sa ma roada dorul de Mircea Radu.

Am spus idiotenia cu pricina uitandu-ma la imagini de la a doua casatorie a nu stiu carui bogatan trecut de prima tinerete, ajuns la varsta la care mai toti bogatanii se recasatoresc si fac copii cu noua nevasta, mai tanara si mai fertila ca fosta. Si cum ma uitam eu asa la cei doi miri cam trecuti si foarte emotionati, am spus extrem de sincer: “De ce s-au casatorit? Ea are 34, el are 40, deci indragostiti clar nu sunt… ”

Mi-au zis mie mai multi ca de fapt nu-i chiar asa si ca o sa vad si eu pe pielea mea zbarcita ca o sa mai am sentimente si cand ma apropii de menopauza, dar ce voiam eu sa spun era altceva.

Eu cred ca indragostirea adevarata, aia pe care o asociez eu cu varste fragede, cere inocenta, inconstienta, necunostinta de cauza si curaj. Sigur, exista mai multe feluri de a iubi, dar eu vorbesc de iubirea acidulata, efervescenta, nu de aia vascoasa si dulce.

Cat de tare poti cadea in dragoste, ca-mi place expresia “fall in love”, cazi, te izbesti, te lovesti, iti rupi ceva in procesul indragostirii, deci cat de tare te poti indragosti cand prin vene nu mai circula bulele care te faceau candva sa canti de fericire si sa te crezi nemuritor? Si nu-mi spuneti ca nu se trezeste sangele ca o bere, nu se duc bulele cu timpul, pentru ca pana si eu simt la 25 de ani ca lucrurile au capatat limite, ca stiu multe si ma astept la multe, deci clar peste 10-20 de ani voi fi si mai obisnuita cu rasaritul soarelui si cremele antirid astfel incat n-o sa mai cred in finaluri fericite la tot pasul. Dimpotriva.

Devenim cu timpul cinici, plictisitori, materni / paterni. Moare copilul din noi. Ceea ce e un lucru bun, sa fim seriosi, numai copiii care prezinta moda sunt mai ingrozitori decat adultii care se cred copii. (pe larg despre asta intr-un post viitor) Femeile care poarta adidasi tot timpul sau rochii transparente si parul pana la talie la 40 de ani sunt la fel de naspa ca tipii de 40 de ani care isi plimba burta pe-o motocicleta, cu parul rar si lung in vant, crezand ca sunt sexy. Get over yourselves. Speriati copiii!

Asadar, in apararea mea, as spune ca oamenii pe care acum ii consider batrani pentru ca am senzatia ca eu o sa am 25 de ani pentru totdeauna, se indragostesc, dar nu mai “cad in dragoste”. Sentimentele vor fi mereu ranite: magarii care nu mai sunau cand aveau 20 de ani, n-or sa sune nici la 45 de ani, cand te insala vezi negru in fata ochilor si la 25 si la 40, dar cred ca indragostirea nu mai e la fel – cu exceptia crizelor de la varsta a doua cand moartea tineretii te face sa divortezi, sa te imbraci colorat si sa te porti ca un putzoi de liceu. Dar aia e deja altceva, e disperare.

Nu stiu exact cand, dar e un moment la care incetezi sa mai crezi ca e totul roz. Despre asta vorbeam.

(abia astept sa vad ce o sa cred despre asta peste 10 ani. Poate o sa sterg postul  atunci. :))) )

update: nu stiu daca am fost clara, ce voiam sa spun e ca eu cred ca am spus o mare prostie. Nu cred ca e o varsta la care ne pierdem capacitatea de a ne pierde capul. Cred insa ca unora le piere inocenta si curajul, la orice varsta se poate intampla asta, si asta poate echivala cu o indragostire vecina cu imprietenirea.