Bridgerton și viața pe care nu o vedem: servitorii unei epoci romantizate

Am văzut și eu Bridgerton.
Și mi-a plăcut.

E greu să nu-ți placă: rochii spectaculoase, baluri, grădini perfecte, conversații inteligente, intrigi romantice și acel sentiment că trăiești într-o lume elegantă, unde totul pare mai frumos și mai rafinat decât în realitate.

Dar de fiecare dată când văd seriale istorice care transformă trecutul într-un decor perfect pentru povești de dragoste, mă gândesc la ceva ce aproape niciodată nu apare în prim-plan: oamenii care făceau posibil acel stil de viață. În ultimul sezon, viețile lor sunt mai bine descrise.

Servitorii.

În epoca care a inspirat universul Bridgerton – începutul secolului al XIX-lea, perioada Regency din Anglia – casele aristocraților funcționau datorită unei armate invizibile de oameni care munceau aproape fără oprire.

În marile case londoneze sau pe domeniile de la țară, nu era neobișnuit să existe între 10 și 40 de servitori: majordomi, cameriste, bucătărese, lachei, bone, grădinari, spălătorese.

Dar viața lor nu avea nimic romantic.

Foarte mulți servitori începeau să lucreze extrem de tineri.

Fetele ajungeau adesea cameriste sau bone la 13–15 ani, uneori chiar mai devreme. Băieții deveneau lachei sau ajutoare în bucătărie.

De multe ori nu veneau din orașe, ci din sate sărace, iar slujba într-o casă aristocratică era văzută ca o șansă: aveau mâncare, o cameră în pod sau la subsol și un salariu mic, dar stabil.

În realitate însă, viața lor era complet controlată.

Nu aveau locuință proprie.
Trăiau în casa stăpânilor.
Programul lor era programul casei.

Ziua începea înainte ca familia să se trezească și se termina după ce ultimul membru al familiei se retrăgea.

Asta însemna, de multe ori, 14–16 ore de muncă pe zi.

Invizibili, dar indispensabili… Unul dintre paradoxurile acestor case era că servitorii trebuiau să fie peste tot, dar în același timp… să nu existe.

Idealul aristocratic era ca lucrurile să pară că se întâmplă singure.

Rochiile erau curate.
Camera era pregătită.
Masa apărea perfect aranjată.
Lumânările erau aprinse.

În spatele acestor gesturi aparent naturale era însă o muncă enormă.

Camera unei doamne trebuia pregătită dimineața înainte să se trezească. Hainele erau aranjate, apa pentru spălat adusă, părul pieptănat, rochiile ajustate.

Bucătăria funcționa aproape continuu. Spălatul rufelor era un proces extrem de greu, făcut manual. Curățenia se făcea zilnic.

Dar toate acestea trebuiau să rămână invizibile.

Servitorii nu aveau voie să vorbească decât dacă erau întrebați.
Nu aveau voie să fie prea vizibili în prezența familiei.
Nu aveau aproape niciodată viață personală.

Dacă astăzi ni se pare normal să terminăm programul și să plecăm acasă, pentru servitorii acelei epoci acest lucru nu exista.

Casa în care lucrai era și casa în care trăiai.

Aveai rareori o zi liberă completă.
Vizitele la familie erau rare.
Viața socială era aproape inexistentă.

Chiar și relațiile personale erau controlate. Uneori servitorii aveau nevoie de permisiune pentru a se căsători sau pentru a părăsi serviciul.

O realitate despre care se vorbește prea puțin: abuzurile. Mai ales pentru femeile tinere, viața de servitoare putea fi periculoasă.

Istoria socială a acelei perioade vorbește destul de des despre abuzuri – în special din partea bărbaților din familiile pentru care lucrau.

Servitoarele aveau foarte puțină putere reală. Dacă rămâneau însărcinate sau făceau o plângere, de multe ori își pierdeau slujba și reputația.

În societatea respectabilă de atunci, vina era adesea pusă tot pe ele.

De aceea, în spatele decorului elegant al acelei epoci există și foarte multă vulnerabilitate și nedreptate.

Departe de mine gândul că ar fi fost mai bine în comunism sau în orice altă epocă trecută. Avem uneori tendința să comparăm perioade istorice ca și cum ar fi fost sisteme perfecte sau eșuate în mod absolut. În realitate, fiecare epocă a fost o fotografie a unei societăți care încerca să funcționeze cu regulile, valorile și limitele ei.

Privind în urmă, vedem nedreptățile mult mai clar decât le vedeau cei care trăiau atunci. Dar și societatea de astăzi va fi, probabil, analizată peste o sută de ani cu aceeași uimire: cum de acceptam anumite lucruri care ni se par acum normale?

Istoria nu este o succesiune de epoci bune și rele, ci mai degrabă un proces lent prin care libertățile oamenilor cresc, pas cu pas.

Modelul descris mai sus nu a dispărut complet. În multe țări, chiar și în România, există și astăzi bone interne sau menajere care locuiesc în casa familiei pentru care lucrează. Unele dintre ele sunt tratate corect și respectuos, dar există și situații în care programul devine aproape continuu, iar libertatea personală foarte mică.

De aceea, când vedem seriale precum Bridgerton, merită să ne amintim că acel stil de viață aristocratic era posibil doar pentru că alții munceau enorm pentru el.

Nu cred că trebuie să renunțăm la poveștile frumoase.

Îmi plac costumele, muzica, romantismul, ideea de baluri și de conversații inteligente.

Dar cred că e util să avem mereu în minte și partea invizibilă a istoriei.

Pentru că, dacă privim sincer trecutul, ne dăm seama de ceva foarte simplu:

Deși ne plângem adesea de ritmul vieții moderne, suntem incredibil de norocoși că trăim acum.

Avem drepturi ale muncii.
Avem weekenduri. Călătorim.
Avem libertatea de a pleca dintr-un job.
Avem șansa de a ne construi propria viață.

Lucruri care, pentru foarte mulți oameni din epocile romantizate de seriale, nici măcar nu existau.

Așa că data viitoare când vă uitați la un bal din Bridgerton, merită să vă gândiți și la cei care au aprins lumânările.