De ce nu ma ating majoritatea sfaturilor de parenting

Ai crede ca noi suntem programati genetic sa procream, sa nastem, sa alaptam, sa crestem copii. Pe naiba! E o minune ca nu suntem pe cale de disparitie.

Imi place sa citesc despre cresterea copiilor. Am multe de invatat. Imi place si sa vorbesc cu prietenele mele despre asta. La conferinte despre asta nu am ajuns, dar numai din cauza timpului. Ma intereseaza. Cu toate astea, prima reactie cand aud sfaturi este sa injur in gand. A doua reactie este sa ma uit in jur dupa lucruri pe care sa i le arunc in cap interlocutorului care imi da indicatii.

“Ce stii tu?”, “Nu stii despre ce vorbesti!”, “Habar nu ai cum e de fapt!”, cam asta imi vine sa zic si pana la urma nu o fac. Poate imi mai scapa, dar rar. In general, imi inghit cuvintele si ma calmez. Totusi, eu cred ca vina nu imi apartine. Am si eu instinctele mele. Asa cum copilul plange cand ii e foame ca sa atraga atentia, ca altfel ar muri de foame, si eu mi-am dezvoltat abilitati care sa ma ajute sa supravietuiesc prin jungla bine intentionata de specialisti si habarnisti.

Daca as asculta pe oricine cu atentie si cu dorinta de a urma sfaturile, unde as ajunge? La balamuc, evident.

Problema este, zic eu, in principal a celor care dau sfaturile. Foarte putini sunt in stare sa treaca de aceasta bariera emotionala pe care o au majoritatea oamenilor. Sunt condescendenti. Sunt pretiosi. Ca si mine, sunt sigura ca mai sunt multi care isi dau ochii peste cap cand aud ca nu trebuie sa ii spui copilului niciodata “Nu ai voie, de-aia, ca asa zic eu”. Noi stim ca asa e, ca nu suntem nebuni, dar numai felul in care ni se spune ca facem ceva gresit ne face sa respingem orice informatie. Si in plus, cand ne spune cineva asta, ne face sa ne aducem aminte de momente oribile in care copilul nu se oprea din plans in magazin sau copilul voia sa vina cu noi la birou si noi plangeam in usa, alaturi de cel mic, pentru ca il intelegeam, dar si pentru ca intarziam ingrozitor si aveam o sedinta la prima ora. Aceste amintiri ne fac sa injuram pe oricine ne face sa retraim momentele. Nu are logica, dar cam asa e firea umana: un ghem de emotii.

E nevoie de multa empatie cand lucrezi cu copii, dar de si mai multa cand lucrezi cu parinti. Suntem ceva special. Nu mi s-a intamplat de multe ori sa aud de la un specialist: “Stiu cat de greu este cand…” ca sa ma castige. Majoritatea isi incep pledoariile cu “Ne sufocam copiii”, “Ne certam copiii mult”, “Le distrugem creativitatea”, “Le dam insomnii”. Ia mai duceti-va voi… Pardon, gata, mi-am revenit. Cum spuneam, e greu sa inveti ceva, chiar daca esti sigur ca primesti sfaturi bune, de la un om care intai si intai te scoate din minti.