Pentru cineva care a început un blog în 2005 și scria despre gândurile sale intime, frici, bucurii și dezamăgiri, probabil că este surprinzător să spun acum că sunt sufocată de informațiile private pe care le găsesc pe social media. Nu mă deranjează că oamenii aleg să arate. Mă surprinde cât de mult ni se pare că trebuie să o facem.
Deschid o platformă și când scrollez văd casele oamenilor, îi văd în băile lor, cum se machiază sau demachiază, cum se îmbracă și dezbracă, gătesc sau aleargă, sunt prea singuri și triști sau fericiți alături de copiii lor, în pat, giugiulindu-se, pupându-se. Cuplurile își declară întâlnirile romantice, date-nights adică, vezi în timp real cum își reaprind pasiunea flirtând, dansând, îmbrăcați frumos, sexy. Florile pe care ea le-a primit. Sărutul. Vacanțele. Corpurile – sculptate sau nu neapărat, așa cum sunt ele. Totul este la vedere.
Îți iei ce vrei din acest mare platou: validare, că și tu faci la fel ca ei, cumperi aceleași lucruri sau mergi în aceleași locuri, îți iei recomandări, chiar aveai nevoie de o sugestie – ce să mai gătești?, ce tigaie să cumperi?, îți iei și o doză de empatie, simți și tu suferința lor, îi înțelegi, îi susții.
Când nu participi la această mare dezvăluire, nu exiști. Nu contezi. Ești invizibil. Tu ești cel ciudat dacă ai viață privată. Ca și cum ai avea ceva de ascuns. Sau ți-e rușine de viața ta: ai casa prea urâtă ca să o arăți. Nu ai un mic-dejun instagramabil, nu ai un corp perfect, stai pe canapea în loc să încerci un nou restaurant. Nu ai ce posta, ce trist. Sau nu?
Cât este de important până la urmă să știe lumea întreagă ce facem, ce ne place, cine suntem?
Cum trece timpul pentru noi dacă nu postăm un carousel ”my week” care documentează și shake-ul, și sportul, și date-ul, și donarea?
Ce statut social ai dacă nu expui ceva ce poate atrage like-uri, vizualizări? Ne putem condamna singuri la excludere socială? Nu este de dorit.
Chiar dacă pentru multe persoane expunerea pe social media este o profesie care generează venituri, asta nu înseamnă că ea nu are limite. Așa cum nici în alte profesii, doar pentru că iei un salariu, nu înseamnă că faci orice pentru asta.
Hrănim un algoritm care crește cu fiecare informație pe care i-o dăm. Știe acum atât de multe despre noi încât ne arată exact reclamele la care probabil vom da click. Dacă nu azi, atunci mâine. Ne surprinde în momente de vulnerabilitate, când suntem triști sau obosiți. Ne cunoaște slăbiciunile mai bine decât ne-am dori.
Sunt din ce în ce mai preocupată de acest mod de a socializa și felul în care ne schimbă. Și eu am postat (pe blog mai ales) momente din viața mea. M-am simțit văzută, înțeleasă, apreciată. Pe măsură ce timpul trece, simt însă mai mult nevoia să am experiențele mele, să nu le împărtășesc cu lumea întreagă. Să merg mai mult pe jos, să fac mai mult sport, să îmi gătesc mâncarea, să fiu cu ai mei, să citesc, să mă întâlnesc cu prietenii și să ne povestim vacanțele, fără să fi văzut poze pe net. Cu cât sunt mai departe de ecrane, cu atât mă simt mai întreagă.
Mi-ar plăcea să nu simt că dispar. Să nu simt presiunea de a fi ca ceilalți. Și recunosc că o resimt — altfel nu aș trage la sală ca o nebună ca să arăt la 41 de ani mai bine ca la 21 și nu aș cheltui atât pe haine sau pe farduri.
Dar cred că nu vizibilitatea ne dă valoare. Ci liniștea cu care putem trăi și atunci când nu ne vede nimeni.
Pentru mine, fericirea începe să însemne mai mult experiențe trăite decât experiențe documentate. Momente în care nu mă gândesc cum ar arăta într-un story, ci doar sunt acolo — cu mine sau cu oamenii pe care îi iubesc. Am telefonul plin de fotografii din ultima vacanță, dar încă mă întreb dacă ar trebui să le public.
Nu e nimic rău în a te expune. Devine problematic doar când simți că nu ai de ales. Că trebuie. Că altfel dispari.
No Comments