Război în Ucraina: cum se vedea din lumea liberă

Așa cum războiul creează haos, suferință, moarte, durere, pacea și libertatea sunt pămîntul fertil pentru îndeplinirea visurilor.

Cînd rușii au început bombardarea Ucrainei, eu mă aflam în Franța, într-o vacanță la schi, cu familia și cu prietenii. Cu Mont Blanc în fața ochilor, pe unul dintre cele mai mari domenii schiabile din lume, învățînd să schiez alături de francezi și englezi, liniștea părea imposibil de zguduit. Contemplam peisajul spectaculos, dar și rezultatele unui efort incredibil: oamenii au îmblînzit munții! Au construit aproape 200 de pîrtii, au ridicat stațiuni la peste 2,000 de metri altitudine, au săpat în munte și au creat un funicular, un mijloc de transport care te duce, în cîteva minute, de la 2,100m la 3,100m. Doar pentru a schia. De ce sunt capabili oamenii cînd sunt liberi să viseze și să creeze!

Pacea -  nu frica, nu terorismul, nu războiul.

Meritocrația – nu corupția.

Adevărul, știința – nu minciunile, propaganda, fake-news.

Sunt motoarele care duc lumea noastră spre culmile la care visăm.

Pe pîrtie sau în gondolă, numai despre asta puteam vorbi. Turiștii din țările vestice nu îmi înțelegeau îngrijorarea, se simțeau departe de urgie, la adăpost. Ignoranți, dar binecuvîntați.

M-am întors în Romînia, la numai o graniță distanță de coșmarul creat de Putin, cu gîndul să donez sînge. Am mers imediat la Centrul de Donare al MApN și am plecat foarte dezamăgită pentru că nu am trecut de triaj, dar impresionată de faptul că, de ani de zile, de cînd donez sînge, nu am mai văzut așa o înghesuială: sute de oameni așteptau! Mă voi întoarce și eu peste o săptămînă, cînd îndeplinesc toate criteriile.

Privesc imaginile din Ucraina și sunt șocată. În 2022, cînd totul poate fi transmis live pe Internet, cînd avem acces la orice informație, cînd ne simțim aproape de persoane care se află chiar și în altă țară sau pe alt continent, încă se poate întîmpla așa ceva?! Ca într-un film despre Al Doilea Război Mondial, vedem tancuri pe străzile unor orașe, asedii ale unor orașe ca ale noastre, în care oamenii, pînă săptămîna trecută, munceau, rîdeau, visau? Oameni care au plecat doar cu hainele de pe ei ca să își salveze viețile. Nu știu ce mai poate fi spus. Cît de nedrept este ce se întîmplă și imposibil de reparat. Nicio viață pierdută nu mai poate fi recuperată, nicio traumă nu va fi cu adevărat vreodată vindecată.

Se apropie de noi. Vom fugi? Vom lupta? Oricum, toată lumea pierde.