E foarte greu să “înveți pe dinafară” pe cineva

Primul lucru pe care mi l-am dorit după ce era clar că trebuie să divorțez a fost să nu o fac. Simțeam în stomac că nu pierd doar un om de lângă mine, ci pierd și o bucată din mine: ani de zile din viața mea, ani în care eram altfel, eram mai copil, ani în care am trăit niște “prima oară” și nu aveam cum să mai recuperez momentele. Evident, și el pierdea același lucru. Un om care îi cunoștea toate reacțiile, calitățile și defectele, cu care era ușor… să fie. Ușor, nu neapărat bine.

Plâng și acum uneori, țin doliu, după cea care am fost și acum nu mai sunt. Odată cu el, a plecat și fata aceea care nu avea cu ce să se îmbrace la un botez, că nu purta decât blugi și nu mergea decât la serviciu și la terase, cea care a mâncat creveți cu tot cu coajă pentru prima oară, neștiind cum se curăță, care nu mai fusese la un hotel de 5 stele niciodată și se îmbăta la micul-dejun pentru că la aceste hoteluri se servea prosecco, nu doar cafea, cea care mergea la nudiști în Grecia, care a tremura minute în șir după ce a născut și… nu-i venea să creadă că gata, uite copilul care adineauri trăia în interiorul ei. Pot să vă povestesc aceste lucruri, dar persoana cu care le-am trăit, aproape 10 ani din viața mea, cel care și le amintește trăiește altă viață. Și eu trăiesc o altă viață.

În atâtea clipe împreună, într-o relație, ne lăsăm să fim văzuți, cu adevărat văzuți. Bucuroși, bolnavi, fericiți, obosiți, disperați, emoționați, deznădăjduiți, dezamăgiți. Creștem împreună. Ne obișnuim să ne căutăm privirea când avem nevoie de ajutor, mâna ta o caută pe a lui, din instinct, și o găsește chiar și pe întuneric.

Când are loc o despărțire între doi oameni care au construit ceva împreună, care s-au lăsat văzuți, înțeleși, cunoscuți, moare ceva. O bucată din fiecare.

Mi-am înfrânt dorința de autoconservare de care scriam la început și am mers mai departe.

Pe cât a fost de ușor să râd lângă altcineva, pe atât de străină și singură m-am simțit. Nimeni nu știa deja că dorm doar pe întuneric beznă, orice lumină mă ține trează, că mă înroșesc la față ca un rac dacă beau vin de Porto, că mă sperii ușor, că nu pot să dorm dacă mănânc usturoi și ceapă la cină. Nici eu nu știam despre alt om decât ce apucam să aflu, treptat. Este atât de mult de învățat, de aflat, de observat.

De doi ani, sunt cu Alex. Încă aflu despre el cum și-a petrecut alte Crăciunuri, unde dorește să ajungă în vacanțe, ce îl enervează (de exemplu, faptul că eu trebuie să dorm pe întuneric, beznă totală hahaha), cum vorbește când e foarte obosit, cum îi place să îți petreacă diminețile. Încerc în fiecare zi să îl învăț pe dinafară. E ca și cum aș învăța o limbă străină. Poate că de-aia am început să învăț polona, creierul meu a făcut o paralelă…

În acești doi ani, eu am fost alta decât am fost în acei 10 ani din trecut. Cu toate acele experiențe trăite, deja mama unei fetițe de 5 ani, când m-a cunoscut el nu mai eram Andreea care mânca un crevete cu totul, din fericire, și, din păcate, nici nu mai râdea atât de mult. Dar sunt un om care a urcat pe munte de multe ori, a învățat să înoate, să meargă pe bicicletă, să schieze. Am învățat să nu îmi mai fie frică de foarte multe lucruri, am mai multă încredere că totul va fi bine, că mă descurc în orice situație. Sunt alt om, dar nu unul mai bun sau mai rău, ci altcineva.

Să ținem un moment de reculegere pentru cei care nu vor mai fi niciodată, noi așa cum ne-au cunoscut foștii, dar să ne și bucurăm de cei care s-au născut ulterior, noile noastre versiuni, că au și ele un suflet.