Puțină fericire n-a omorât pe nimeni. Momente speciale, doar ale mele

Când am petrecut o zi luuuungă în parc cu fii-mea. De dimineață, devreme, ne-am dus cu bicicletele în parc, și apoi în alt parc, și apoi în alt parc… Am venit acasă să mâncăm și apoi am luat-o de la capăt. Până când s-a făcut întuneric și noi eram leșinate de oboseală. Am mâncat o grămadă de paste cu ton, cum îi plac ei și cum numai eu știu să fac, zice ea, și ne-am culcat. Am dormit neîntoarse.

Când am învățat să merg pe bicicletă. Și când am mers la pescuit. Și am prins somn!!!

Când am mers cu fii-mea să o învăț să meargă și ea pe bicicletă, fără roți ajutătoare.

Când am condus până la Cluj.

Când seara, ea voia să se uite la desene și eu la Game of Thrones și am început să negociem. Și fii-mea a zis: “Mă uit eu la laptop și tu, la televizor. Sunt un înger, nu?” 🙂 Da, este.

Când am mers la o prietenă cu care greu mă întâlnesc greu, vorbim la telefon des, dar nu apucăm să ne vedem. Fiul ei s-a culcat, noi am mâncat tort de înghețată și am vorbit vreo oră și jumătate. Și aveam atâtea să ne spunem! Dacă ne-ai fi lăsat 15 ore, tot nu terminam să povestim tot ce ne frământa.

Când am rugat-o pe junioară să mă lase să mai dorm, era sâmbătă dimineață, iar două ore mai tarziu am găsit-o în sufragerie, făcând puzzle-uri, lângă o coajă de banană. Își lause singură micul-dejun. Îmi venea să urlu de atâta mândrie și fericire. De când am născut-o aștept clipa asta: să mă trezesc târziu și ea să se joace în liniște. Urmează alt milestone: să mergem la festivaluri împreună!

Când am primit flori de la baiatul care imi place.

Hai că se poate!