Într-un fel, m-am întors la 23 de ani. O perioadă în care mi se părea că lumea e a mea. Ca și cum ultimii 10 ani ar fi dispărut din viața mea, m-am trezit cu aceleași emoții de dinainte, cu timiditate, nebunie, planuri și chef să râd întruna. Numai că nu mai am 23 de ani și puține mai sunt la fel.
Eram niște copii atunci, fără bani de buzunar, fără griji și responsabilități. Aveam doar vise și multe ambiții. Verile țineau cât voiam noi, de somn nu prea aveam nevoie, nu ne trebuia aproape nimic ca să fim fericiți. Totul era posibil.
Astăzi ne împărțim între căsătoriți și divorțați, cei de pe Tinder și cei care nu sunt pe Tinder, cu slujbe grele, program încărcat, cu rețele sociale care ne ocupă mintea și ecrane care ne acoperă chipurile. Așteptările sunt diferite, oamenii sunt consumați ca niște baterii, contează ce și cât au de oferit în timp cât mai scurt, aproape deloc altceva. Prea rar am apucat în perioada asta să vorbesc cu adevărat cu persoane nou-cunoscute despre ce gândesc și ce simt.
“De la capăt.” Așa scriam acum 4 luni. Am luat-o de la capăt? Mi se părea că atunci că am devenit alt om, foarte rănită, că nimic nu va mai fi la fel, dar mă surprind adesea gândind la fel, cu aceleași ticuri, defecte, aceleași frici. Mă amuz singură când văd că am aceleași glume, dar acum câteva luni credeam că mă metamorfozez. Mă vindec, nu mă transform.
Șocul trece încet, încet, presiunea de a demostra ceva se duce și ea, la fel și planurile de a schimba absolut totul în viața mea. Până la urmă, multe sunt bine așa cum sunt.
Un lucru important este însă că mă cunosc mai bine. Am învățat cum reacționez la anumite situații și pot să prevăd ușor finaluri fericite sau nefericite.
Am învățat să mă relaxez, să iau lucrurile așa cum sunt, fără să mă gândesc de o mie de ori de ce sunt așa sau altfel.
Am învățat să spun nu. Sunt atâția oameni cu care nu îmi place să petrec timp, atâtea lucruri pe care nu aș vrea să le fac și totuși nu puteam să refuz. Viața e atât de scurtă, nu prea merită să faci sacrificii fără rost.
Am învățat că pot. Și că încă mai învăț.
Prietenii și munca mă ajută să îmi recâștig încrederea în mine. Apropo de asta, cu munca merge bine, mulțumesc.
Hai că se poate!
Foto: Dan Udrescu
3 Comments
Gabi
10/04/2018 at 4:38 PMTe loveste cateodata ceva ce pare o nenorocire si iti da viata peste cap. Nenorocirea alte multe nume, dar un lucru este de fiecare data acelasi: te intrebi de ce ti se intampla tie.
Dupa ce mi-am luat portia mea de nenorocire, am inteles ca ar trebui sa fiu recunoscatoare ca lucrurile astea se intampla. Altfel nu am invata cate invatam si nu am ajunge ceea ce suntem.
Cornelia
11/04/2018 at 12:07 PM„Viața e atât de scurtă, nu prea merită să faci sacrificii fără rost.” – poate ajung si eu sa aplic treaba asta. Ca bine zici! Chiar ca se poate! U go girl!
Alexia
13/04/2018 at 8:29 AMSuper – se vede ca te refaci și mergi in direcția potrivită. Bine ai venit in clubul femeilor care și-au schimbat viața după divorț in “mult mai bine”. Și o sa fie și mai bine ;). Mult succes cu munca. Nu am TV, dar am sa iti caut emisiunea pe internet 🙂