Dacă viețile noastre sunt marcate de locurile în care am crescut, atunci cum ar fi fost să ne petrecem copilăria într-o casă de vis, în loc de un apartament într-un bloc comunist?
Și cum ar fi pentru copiii noștri să vadă design frumos, să aibă loc să se joace, să aibă mereu verde în jurul lor? Nu vor avea ei mințile mai libere?
Ce înseamnă o casă de vis? Eu văd casa visurilor mele cînd închid ochii. E spațioasă, luminoasă, are un duș imens. E o casă în care iubești să îți petreci timpul liber, nu vii acolo doar să dormi, să depozitezi. Un loc în care poți primi oaspeți într-o cameră imensă sau în grădină, iar seara te poți retrage în dormitorul tău, izolat de restul casei ca un secret, ferit de ochii musafirilor, să te odihnești sau să te tranformi în ce vrei tu. Noaptea, toți ne transformăm, nu?
O casă de vis au desenat prietenii mei, Ștefan Sava, Alexandru Popescu, Georgiana Ivan și Horia Ene, echipa de arhitecți care formează SSAT+. Sunt printre oamenii super mișto pe care i-am cunoscut și cu care m-am împrietenit în ultimele luni din viața mea. Îmi pare rău că nu i-am cunoscut mai demult. Casa mea sau viața mea ar fi fost diferite.
Proiectul lor, Slide, este în finala concursului pentru tineri arhtiecți organizat de Dumbrava Vlăsiei. Este un proiect aerisit, cu un design simplificat, dar călduros pentru că e din lemn și păstrează forma unei case, cu două corpuri gîndite să îți cîștige cît mai multă lumină naturală. Poți admira grădina din casă prin pereții din sticlă, fără să te simți mereu în spațiu închis. Dușul este în exterior…. Pe mine mă face să visez cu ochii deschiși.
Acest proiect, SLIDE, se poate transforma în realitate dacă va cîștiga concursul. Sunt legată de el, îmi aduc aminte zilele și nopțile în care vorbeau despre el, lucrau la el, seara în care l-au depus. I-am ajutat deja cu un vot și vă rog și pe voi să le dați unul. Pentru că binele învinge, eu chiar sunt convinsă de asta. Votați aici proiectul SLIDE.
Mă uit la randări și mă întreb cum ar fi fost viața mea crescînd într-o astfel de casă, gîndită de arhitecți creativi, în loc să mă înghesui cu mama mea în apartamentul nostru de două camere de pe Soseaua Iancului. Cu o bucatărie mică în care mamaie făcea adesea tocăniță de pui după rețeta ei de la Mărgău. De sărbători, împacheta și fierbea sarmale, ceea ce mă scotea din minți pentru că mirosul întra și în hainele din dulap, și în perdele.
Eu și mama ne petreceam serile stînd de vorbă în sufrageria cu mobilier din anii ’80, cu un corp imens din pal pe un perete, neîncăpător pentru colecția mamei de cărți, dar mult prea generos pentru televizorul color mic ce trona în centru, cu tubul catodic atît de curbat că părea un mic manelist burtos care nu tace niciodată. Stăteam pe canapeaua acoperită cu o pătură, scămoșată rău de pe vremea în care aveam pisică. Ne povesteam totul și mereu rîdeam mult. Cînd am crescut mare, uneori vara împărțeam o bere rece, ceea ce pentru mine era ritualul preferat. Visez la ziua în care voi avea și eu discuțiile mele, la o bere, cu fiica mea adolescentă. Aș zice majoră, dar sunt realistă.
Din sufragerie intrai în dormitor printr-un hol mic și descopereai cea mai întunecoasă și mai liniștită cameră. Numai eu intram acolo. Cu geamurile dînd spre balcon, era ferită de trosnetele și șuierăturile scoase de tramvaiele de pe Iancului, dar și de lumina arzătoare a soarelui, așa că puteam să dorm acolo nederanjată pînă la ora 14, cînd stăteam trează noaptea ca să scriu pe blog. Aveam 21 de ani atunci.
Am iubit apartamentul ăla și încă oftez cînd trec pe lîngă bloc. O casă îți lasă urme în suflet, e suma experiențelor trăite în ea. Așa cum un prizonier se obișnuiește cu cerul văzut printre bare, și noi ne obișnuim cu locuințe care ne îngrădesc creativitatea, viața, pînă cînd ni se pare normal să mîncăm sandivișuri cu farfuria în brațe, pentru că nu avem loc de masă, să nu dăm petreceri pentru că nu avem loc, să nu gătim pentru că o să miroasă în toată casa… Genul ăste de obiceiuri ne (de)formează gusturile pînă cînd măsurăm totul doar în „cît costă”, „cîți metri pătrati are”, „cît de mare e televizorul”.
Vă rog deci să îi votați pe prietenii mei pentru că au un proiect care stîrnește nostalgii, cu lemn și forma tradițională de casă, dar dă înapoi noțiunii de locuință tot ceea ce nou ne-a lipsit cînd creșteam. Plus că e un proiect făcut de niște oameni foarte mișto!
Votați aici proiectul SLIDE.
Hai că se poate!
No Comments