Cum e sa fii proaspat tatic la varsta la care altii sunt… bunici

Acesta este un guest post. L-am rugat pe un prieten sa ne spuna cum se simte ca proaspat tatic la o varsta un pic inaintata, mai ales cand afla ca unii fosti colegi de liceu au nepotei de-o varsta cu fiica lui. Iata ce ne-a povestit.

 

Mogildeata-ti f**e viata. 

FACE! FACE viata! Mogildeata-ti FACE viata, nu va ginditi la prostia sugerata in titlu, o pacaleala ieftina, inspirata, cel mai probabil, de anii de presa tabloida. Ani care, la fel de probabil, n-ar fi existat daca mogildeata despre care vorbesc ar fi venit in viata mea la 20 si nu la 40 de ani, asa cum s-a intimplat.

Am devenit tata la 40 de ani iar azi, cind fetita mea are 1 an si 9 luni, colega andressa.ro m-a provocat sa scriu despre asta, despre cum e sa fiu tata la 42. “Te simti batrin?”, m-a intrebat, cind i-am spus ca am prieteni si fosti colegi de varsta mea care nu doar ca au copii majori, dar unii au devenit chiar bunici. Curiozitatea Andreei este justificata, desigur, si de faptul ca deseori ma pling la serviciu de teroarea la care sunt supus zilnic de cel mai nou si mai mic membru al familiei noastre, care, fie vorba intre noi, e un inger, dar are uneori darul de a-ti toca nervii si rabdarea mai ceva ca un drac impielitat.

Ca sa incep cu inceputul, raspunsul simplu la intrebarea Andreei este “Da, ma simt un pic cam batrin!”, in ciuda faptului ca am intilnit, cel mai adesea prin presa, oameni care sustineau ca parca au intinerit de cind au devenit parinti. Curios lucru, nici macar unul dintre prietenii mei cu copii mari nu mi-a spus vreodata “Stii, cind s-a nascut Alexandra/Luca/Matei iar eu aveam 25/21/23 de ani am inceput brusc sa ma simt ca in clasa a patra.”. Nu ma intelegeti gresit, nu judec pe nimeni. E dreptul fiecaruia sa se simta Superman ori Benjamin Button, mai ales cind e ravasit de bucuria de a se vedea pe el insusi, in varianta mini, imbunatatita cu genele partenerului, stupefiat inca de gindul ca are vreo contributie la minunea care ii urla ca din gura de sarpe in propriile brate. Eu, insa, nu am intinerit deloc. Dimpotriva, am inceput parca sa imi simt toate slabiciunile. Leganind-o pe Eva seara, la culcare, ori servindu-i ziua drept material didactic in jocurile ei despre reactiile corpului uman la tras, lovit, impins, calarit, ciupit, mi-am dat seama ca s-au dus de mult anii tineretii. Ma dor salele, genunchii-mi sint parca in piuneze, bratele nu mi le mai simt uneori si nici spatele nu mai rezista la tavaleala ca la 20 de ani. Si, va spun, nici nu vreau sa-mi imaginez ce ma asteapta miine-poimiine, caci Eva n-are deocamdata decit 11 kilograme si e in crestere.

Dincolo de limitarile fizice pe care mi le impun virsta si viata fara sala de fitness, exista insa si alte neajunsuri ale paternitatii mele tirzii. In primul rind, ma gindesc ca, daca s-ar fi nascut cu 20 de ani si o luna mai devreme, fetita mea ar fi putut sa isi cunoasca si cealalta bunica. Bucuria ar fi fost mai degraba de partea maica-mii, dar poate ca si Evei i-ar fi placut, peste ani, sa aiba niste poze si cu buni Eti. Pe de alta parte, daca as fi devenit tata la 20 de ani, si sprijinul primit din partea bunicilor ar fi fost altul. Mai putin batrini decit azi, ei ar fi fost mai in putere, ar fi putut sa ma ajute mai mult, fie pe post de bona, fie financiar. Uitati-va la propriile familii, diferenta intre 50 si 70 de ani chiar se simte.

Daca as fi devenit parinte in ’94 in loc de 2014, cu siguranta ca si drumul meu ar fi fost altul. Sunt convins ca nu as fi cunoscut aceiasi oameni, ca n-as fi ajuns in acelasi loc in care sint azi, ca n-as fi fost eu acelasi. Venirea unui copil iti rapeste in primul rind din timpul liber. Iar ca sa te bucuri din plin de cel ramas intr-adevar liber, daca mai exista aceasta notiune de “timp liber” in afara familiei, trebuie sa te organizezi mult mai bine. Sa iti stabilesti mai intelept prioritatile si sa incerci sa te concentrezi pe lucrurile care iti fac cu adevarat placere. Oricum nu ai timp sa le faci pe toate si oricum pe primul loc vor fi intotdeauna copilul si familia. Cert este ca, daca ma grabeam ca fata mare la maritat si nu intirziam atit cu adusul pe lume al mostenitorului, as fi avut parte de mult mai putine betii, chefuri si aventuri cu prietenii. Noptile ar fi fost pierdute nu din cauza petrecerilor, discotecilor, jocurilor de carti ci din cauza plinsului de bebelus, ca si acum.

Cel mai probabil as fi fost un om mai responsabil, mai serios, mai putin superficial. Cred ca as fi avut si mai putin umor. As fi vazut mult mai putine filme si as fi citit mult mai putine carti. Dar, la fel de probabil, as fi avut o cariera mult mai clara, mai constanta, mai stabila. Poate ca n-as mai fi terminat nicio facultate, dar poate ca as fi fost un chelner de toata isprava. As fi avut poate mai putine experiente spectaculoase, haioase, de povestit, dar poate ca as fi tratat anumite situatii mai curajos, fara sa cintaresc atit eventualele consecinte. Poate ca mi-as fi asumat mai multe riscuri, dar poate ca as fi fost mult mai motivat.

Ca o concluzie, cred ca e bine sa faci copii cit mai devreme. Nu la 14 ani, dar nici prea mult dupa 30. Daca nu pentru altceva, macar pentru faptul ca la 20 de ani ai mai multa energie, sanatate si indrazneala decit la 40. Eu? Nu regret nimic si nici n-as da timpul inapoi sa fac lucrurile altfel. E absolut minunat sa vezi cum creste un pui de om sub ochii tai, un pui de om pentru care tu si mama lui reprezentati intregul univers. Chiar daca intre mine si fii-mea sunt 40 de ani si uneori este extrem de obositor si solicitant sa tin pasul cu mogildeata care imi FACE viata, ma bucur din plin de fiecare clipa din viata de parinte. In definitiv, vorba revistelor cosmopolite: forti iz za niu tuenti, nespa?

SEMNAT: RADU

 

Sursa foto tata si fiica: Shutterstock