acum un an

Acum un an la ora asta eram la spital si dansam in rezerva mea. De pe la 3 noaptea simteam niste dureri si, dupa ce am facut o baie (rece ca nu aveam apa calda la 3:30… si nici foenul nu mai mergea deci am ramas cu parul rece si ud…), am cautat pe google despre travaliu fals si m-am uitat la emisiuni culinare (obsesia mea cand eram gravida!!!), am decis ca as putea sa ma si duc la spital, sa vad totusi de ce ma doare din ce in ce mai tare si din ce in ce mai des. =))

Pe la 8 l-am trezit pe ta-su si i-am zis hai la spital. La 9 eram acolo si, ce sa vezi?, urma sa nasc in ziua aia. (I was like: really?! Nu ar trebui sa fie mai dramatic, sa urlu deja sau ceva de genul asta?) Nimeni nu se asteapta sa nasca fix in ziua calculata de medic, nu? E prea… nemteste! Oh, well, spontaneitatea nu e prima calitate a fiicei mele. Am ramas deci in spital, m-am “cazat”, si pana ce ta-su s-a dus sa aduca incarcatoarele pentru telefoane si ipad-ul, adica stricul necesar =)) , eu am dansat prin rezerva ca sa treaca timpul mai repede si sa ma doara mai putin. Si dupa ce s-a intors, tot asta am facut. Trebuia sa stau pe o masa, cu niste electrozi conectati la burta care luau semnele vitale ale copilului si monitorizau frecventa si intensitatea contractiilor, dar nu puteam sa stau locului, asa ca am refuzat aparatul pana in ultima secunda.

La televizor am ascultat de zeci de ori “Perfect”, de la Vama, megahitul momentului si am dansat tinandu-ma de burta. Nu credeam ca poate fi atat de usor. Citisem ca travaliul e o perioada de groaza, ca ma transfigurez, ca nu mai gandesti limpede cand tot corpul o ia razna… La mine a fost usor. Chiar foarte misto. As putea sa mai nasc de 100 de ori, atata doar ca partea cu noptile albe de dupa ma capiaza!!

In jur de 17:30 medicul m-a chemat in sala de nasteri si pe la 18:05 a aparut fii-mea, cam albastra dupa efortul de a aparea pe lume. Ta-su era sa lesine cand a vauzt-o asa… bleu! =)) Dar eu stiam din filme ca daca urla tare cand se naste e de bine. Si urla, frate….! Si a tot urlat de atunci in fiecare zi. Un an. Cine ar fi crezut ca o sa sarbatoresc acasa, si nu intr-un balamuc, intr-o camasa cu maneci lungi, dupa acest an greu?

Dupa acest an, am ajuns la o concluzie: ca sunt mama, dar nu sunt o “mamica”. Nu ma defineste relatia mea cu copilul. Asa cum nu toate femeile aflate intr-o relatie sunt “nevestici”, nici toate femeile care au copii nu sunt… “mamici”. Eu sunt eu. Si Eva e Eva. Si suntem foarte bine. La multi ani, Pisiloi!