festivalul

Sub denumirea de “festival”, primaria organizeaza saptamana asta un fel de targ kitschos in parcul de langa mine. Se intampla de cateva ori pe an, de fapt, si de fiecare data “sarbatoarea” alunga din parc obisnuitii zonei, cei care vin in parc pentru ca e parc, nu discoteca, cei care vin sa se plimbe in jurul lacului, de mana sau pe biciclete, cei care imping carucioare sau alearga dupa copii de un an-doi entuziasmati de faptul ca, dupa luni de tarat, pot in sfarsit sa se tina de picioare.

Pentru ca e “festival”, tot parcul care altfel ar fi mirosit a liliac sau a tei, in functie de sezon, duhneste a prajeala. Pleci de acolo, dupa o plimbare, cu aroma unui vanzator de saorma. Din par pana la chiloti, mirosi… a festival.

Si tot pentru ca e festival, in locul in care altfel copiii se jucau cu mingea sta o scena pe care niste necunoscuti canta refrene cu ecou. “Mai, draga Marie-rie-rie” se aude dintr-un capat in celalalt al parcului, astfel ca degeaba isi mai striga parintii odraslele. Sunt acoperiti de cordeoane si refrene lautaresti.

Pe aleea cea mai umbroasa, bebelusii nu mai au loc pentru ca sunt asezate mese si scaune de plastic unde unii, pe care de obicei nu ii vad in parc, impart cu veselie beri la pahare tot de plastic si mititei serviti pe, nu-i asa, farfurii de plastic.

Pustanii se aduna pe bancute si scuipa seminte in timp ce barfesc pe unul, pe altul sau fluiera admirativ domnisoare venite sa guste un mic sau o gogoasa la marele festival. Muntii de coji scuipate pe asfalt sau farfuriile si paharele de plastic ce plutesc alene pe lac raman singurele dovezi ca timp de cateva zile in cartier nu a mai existat un parc, ci un balci de periferie. Pardon, festival.