ca niste adolescenti

Cand eram adolescenta, eram convinsa ca incet, incet imi voi pierde puterea de a ma indragosti. Ca asa cum ne pierdem rezistenta la nopti pierdute pe plaja pentru a vedea rasaritul, la fel cum obosim din ce in ce mai tare dansand, ne pierdem capacitatea de a ne pierde capul.

Stim prea multe, am vazut prea multe, am simtit prea multe ca sa ne mintim. Pentru ca asta facem, nu? Ne amagim ca totul va fi perfect si ne place asta, oricat de amara ar fi dezamagirea. Ne regeneram ca o soparla si o luam de la capat iar si iar.

Imi doream sa profit la maximum de puterea mea de a ma arunca in gol, de a crede in imposibil si imi doream sa ma indragostesc mult si des.

Mi-am dat seama ca ma insel acum vreo 5-6 ani cand, pe rand, doi barbati in toata firea, s-au indragostit de mine atat de tare incat se balbaiau cand ma priveau si spuneau tampenii incercand sa ma impresioneze. Nu ma laud cu asta, nu de mine a depins indragostirea lor, ci de ei si de moment. Puteam fi eu sau orice alta pustoaica de douazecisiceva de ani care nu are nicio grija.

Am vazut ca si ei se indragostesc la fel ca mine si mi-am dat seama: e singurul fel de a te indragosti. Nu exista un chip matur, responsabil si serios al indragostirii. Intotdeauna o faci prosteste, nu neaparat de cine ar trebui, poti incurca multe cu sentimentele tale, poti rani si poti sa ajungi sa plangi cu sughituri, chiar daca ai 16 ani sau 56 de ani.

Stiu ca se spune ca devii mai intelept in timp, dar clar asta nu se aplica in domeniul asta. Suntem niste copii prosti chiar si cand avem nepoti.