Criza varstei a doua

this is a post for the zombies out there

Te trezesti intr-o zi intr-un punct si te uiti in stanga si in dreapta, in urma si inainte si te intrebi: oare aici ar trebui sa fiu? Aici voiam sa ajung? Ca si cum nu te-ai fi uitat pe harta inainte sa pleci. Si te gandesti: bai, la dracu, am deviat de la traseu, pot sa merg tot inainte (ca poate ma ratacesc si mai rau, macar acum sunt pe o carare…) sau pot sa schimb complet directia, sa risc, si sa sper ca totusi o sa ajung unde vreau eu. Cam asta cred ca eu ca e treaba cu criza varstei a doua. Un maratonist ratacit. Sau un barbat incapatanat care refuza sa se uite pe harta sau sa ceara indicatii de la trecatori pentru ca “stie sa se orienteze” si conduce pana cand se lasa noaptea si ramane si fara benzina si apoi zice “fuck, aici nu trebuia sa fie o padure.”

Nu stiu cati dintre noi, privind in urma, in stanga si in dreapta, pot spune “Perfect! Si ce vreme minunata!”. Avem google maps pe telefoane, dar cati il folosim? Seriously, eu nu prea il folosesc, nici la propriu, nici la figurat! =)) si nu va zic de cate ori am ascultat-o pe mama cand trebuia sa ajung undeva: dupa covrigaria aia, acum s-a inchis cred ca e croitorie sau pizzerie, iar apoi dupa ce face stanga tramvaiul… Everyday is a treasure hunt, I tell you! =))

Eu nu pot spune asta (asa ca incerc sa nu ma uit decat inainte) si, culmea, cred ca sunt absolut normala asa… twisted and messed up. I’m human, aren’t I?

Pe masura ce trece timpul ma simt din ce in ce mai singura. Cand am nascut a fost primul salt in acest sens: eram eu, corpul meu, trecand printr-o transformare pe care nimeni nu o putea intelege si nimeni nu o putea ameliora sau opri. Au urmat alte momente, mai putin dramatice, in care tot singura mi-am rezolvat frustrarile si temerile si vad ca e absolut socially acceptable sa vorbim cu lumea numai despre vreme, bani si vacante… Nimic altceva nu mai conteaza.

Suntem ca o emisiune televizata in care respectam desfasuratorul, iar “culisele” raman treaba ta. Esti producatorul propriei tale vieti, nu? Suntem zombies sau roboti ca-n The Stepford Wives. Numai ca ala e un thriller. Cred ca as prefera sa fiu intr-o comedie sau film de actiune. Damn, si intr-un porn ar fi mai bine decat intr-un thriller!