despre iertare

Am trecut prin mai multe etape legate de iertare. Intai, nu voiam sa iert pe nimeni pentru nimic (pe de alta parte, pe atunci ma impacam la fel de repede cum ma certam), apoi am zis ca daca nu iert pe nimeni o sa ajung singura, pentru ca toata lumea greseste, nu?, iar acum reconsider aceasta filosofie sau, ma rog, ii adaug o nota de subsol. Anumite lucruri nu TREBUIE iertate niciodata. Ma insel? Duc o karma negativa cu mine pentru toata viata? Mi-o asum.

I got a beef with my past, so to speak. Chiar daca timpul trece si nu mai simt nici suparare, nici dezamagire, nu am cum sa uit greselile unora si cred ca imi datorez sa nu ma port ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. E ca si cum as spune ca permit oricui orice. Imi placea sa spun ca nu cred in chestiuni de principiu. Adica nu exista right and wrong, black and white, mai ales in relatiile intre oameni. Si atunci, totul e relativ. Whatever works, vorba lui Woody Allen. Sau un alt exemplu in Sex and the City: cand Mr. Big ii cere lui Carrie sa stea 2 zile pe saptamana separat si ea zice: cum adica, part-time marriage? Si pana la urma ajunge la concluzia ca regulile ti le faci singur.

Dar nu e, domne, chiar asa! Whatever works si totul e bine cand se termina cu bine suna dragut in filme. Dar in realitate, impacarea cu trecutul e o treaba foarte complicata. Adica nu poti sa-ti dezamagesti familia, sa faci sa suferi intentionat oamenii cei mai apropiati tie, sa le schimbi destinul si apoi sa zambesti in poza alaturi de ei fluturand sloganuri ca “Doar prezentul conteaza”. Conteaza multe altele. Si eu nu pot, de fapt nu vreau!, sa iert si sa uit. Si chiar daca imi da cosmaruri uneori treaba asta sau furie inexplicabila si incontrolabila, pentru ca e ca un animal salbatic tinut intr-o cusca prea fragila, cred ca acest beef face parte din mine la fel ca si  felul in care rad, felul in care ma joc cu parul sau imi musc buzele. Pur si simplu, asta sunt eu.