familia mea

Cand eram copil, orice vedeam la altii mi se parea mult mai frumos, mai bun si mai interesant decat ce aveam eu. Penarul colegei mele de banca, parul buclat al altei fetite, casa vecinilor mei. Tanjeam dupa toate. Si asta se aplica si cand era vorba de familiile prietenelor mele. Ele aveau frati, eu nu, ele locuiau cu ambii parinti, eu nu, ele mergeau in vizita la bunici, la mine venea bunica in vizita. Si tot asa: eu voiam exact ce nu aveam.

In adolescenta, tot ce tinea de mine mi se parea gresit. Incercam sa schimb tot, imitam tot felul de prieteni si habar nu aveam ce ma reprezinta pe mine. In toata aceasta perioada, am desconsiderat cel mai mult familia mea. I-am pretuit mult mai mult pe cei cu care imparteam un covrig pe holurile scolii decat pe cei care, la o adica, mi-ar fi putut dona poate un rinichi. Credeam ca pot sa am incredere mai mult in oamenii care imi faceau cinste cu o bere decat cu cei care m-au vazut crescand de cand aveam 2 kilograme si jumtate pana acum, cand am 50,8. Nu ma intrebati de ce: nu am fost niciodata suparata pe familia mea, dar nici nu intelegeam cu adevarat ce inseamna o legatura de sange.

Sunt inca o persoana foarte sociala. Ma vad des cu prietenii mei si cred ca relatiile noastre sunt intretinute mai ales de ajutorul pe care ni-l dam cand dam de greu si nu de timpul petrecut la umbra unor cordodusi, tinandu-ne de o bere. Dar simt ca prioritatile mele s-au schimbat. Oamenii pe care i-am cunoscut au venit si au plecat: cu putini mai am aceeasi conexiune dupa o lunga perioada in care nu ne-am vazut. Si mult mai putini mi-au returnat loialitatea de-a lungul relatiei noastre. In timp ce un membru al familiei este intotdeauna… un membru al familiei.  Nu stiu cum sa va explic, dar pentru familia mea as face orice. Si sunt sigura ca si ei ar face orice pentru mine. Si asta e ceva.