oamenii din copac au ajuns in office buildinguri

In liceu, aveam o colega coborata din copac. Prin asta vreau sa spun ca se purta de parca fusese crescuta de maimute, nu de oameni. Facea glume la care numai ea radea, ii facea pe ceilalti sa se simta prost, vorbea tare si vulgar, se imbraca de parca facea un pictorial pentru o revista pentru barbati si facea pentru noi, restul, ca venitul la scoala sa fie o sursa de migrene.

Adultii, stiti cum sunt adultii, nu-i faceau nimic. Profesorii nu stiau cum sa o potoleasca asa ca se purtau de parca nu ar fi existat aceasta problema. Eu, ca liceana agresata, nici nu stiam cum sa explic ce imi face ea la scoala. Daca nu imi facea ceva concret, cum ar fi sa-mi fure stiloul, problema nu exista. Si daca nu radeam la glumele ei, daca nu ma amuzam pe seama faptului ca arunca cu pixuri si ii batjocoreste pe cei mai timizi, de exemplu, inseamna ca nu sunt de gasca. Pai, chiar nu sunt de gasca. Adica niciodata nu mi s-a parut amuzant sa rad de cineva, mai ales sa radem de cineva timid, balbait sau cu un defect fizic. Asta e, nu o sa fiu niciodata Regina Popularitatii, dar nici nu-mi doresc. Imi doresc doar sa traiesc intr-un mediu in care oamenii sunt respectati si se simt confortabil.

Am crezut ca voi scapa de acest tip de oameni agresivi cand vor creste mare. In mintea mea de atunci, “la serviciu” era un lucru sacru unde nu mai trebuie sa astepti sa-ti faca dreptate un diriginte ametit care abia daca stie toti elevii sai pe nume. Si am crescut si am aflat ca de fapt toata viata suntem agresati de acesti bullies.

Una din prietenele mele imi povesteste frecvent ca la ea la serviciu este ca la mine in liceu, numai ca mai rau. Seful ei este un bully care are pretentia sa “tii la glume” chiar si cand te jigneste, cand se ia de felul in care te-ai imbracat sau de cum arati in poze. Colegii se considera o gasca si prietena mea e cea care abia se integreaza in adunatura de baieti de cartier imbracati la costum. Ea vine plangand uneori acasa pentru ca nu suporta sa munceasca “dupa blocurile gri”, intr-un office building. Daca ar fi sa ne coboram la nivelul superiorului ei, amuzant exprimare, nu?, ar trebui sa folosim metode de persuasiune dure, poate chiar dureroase, ca sa il facem sa renunte la stilul sau de abordare. Evident, ea nu ia in considerare varianta asta si suporta zi de zi agresiunea lui verbala. Ce e socant totusi nu e ca astfel de mitocani ajung sa creeze un mediu de lucru insuportabil, ci ca sunt tolerati: si de superiorii lor, si de cei batjocoriti. Vina principala apartine superiorilor celro care se poarta urat pentru ca nu sunt destul de fermi sunt afirma ce anume nu se tolereaza la serviciu si nu discuta nicidoata cu angajatii ca sa afle ce nemultumiri au. Ei se fac ca totul e in regula si cine nu suporta “glumitele” n-are decat sa plece, spercand ca la urmatorul loc de munca va fi altcineva tinta mistourilor.

“Trebuie sa tii la glume, intelegi? Ce te superi asa?”  Ei bine, eu ma supar. Sunt glume si glume. Dar cel mai bine e sa nu avem glume, ca sa ne simtim toti bine, nu?