Am o vorba: uraste demn.
Fii demn si sincer in supararea, in ura ta. Poart-o drept, nu cocosat, priveste inainte, nu in pamant. Sustine-o ca pe opera ta, o pictura controversata careia putini ii vad stralucirea. Ai grija de ea ca de o rana in vindecare, asigura-te ca trece…
Daca toti ranim oameni, eu asta cred, atunci cu totii am fost sau suntem obiectul urii cuiva. Eu ma simt confortabil cu acest gand. Ma astept insa ca oamenii sa respecte regulile urii.
Evita-ma. Nu ma privi. Doreste-mi raul. Dar nu ma urmari tot timpul, nu ma face sa te evit eu pe tine plictisita de ura ta…
Strici frumusetea urii cand il faci pe ala sa ofteze scarbit cand aude de tine. Trebuie sa fii demn. Refuza sa te murdaresti prin confruntari ridicole. Nu zgandari rana in vindecare prin frecusuri jenante.
Am simtit si eu sentimente intunecate si dorinta inflacarata de a impinge pe cineva pe scari pentru a ma elibera de suparare. N-am impins pe nimeni, nu m-am razbunat, am injurat de una singura doar – cel mult!
Inteleg sentimentul si-l respect. Cand exista o persoana pe care nu o voiam in preajma mea, adica pe o raza de 2 kilometri, ma simteam bine ocolind-o. Daca totusi ne incrusisam drumurile imi manifestam sentimentele printr-o indiferenta totala, simtind ca efortul de a ma preface dand buna ziua si un zambet ar fi un cadou nemeritat de acea persoana, ca a nu-i recunoaste prezenta este o pedeapsa usturatoare si destul de nobila pentru mine (mult presus de o scena de telenovele cu farfurii sparte si lacrimi de crocodil).
Astfel, nu ma simteam vinovata deloc. Ma simteam sincera in supararea mea, nu minteam fiind prietenoasa cand uram. Cand nu am mai simtit acest sentiment oribil, m-am purat in consecinta. Am dat buna ziua. Am zambit. Ranile se vindecasera si nu mai simteam nici pofta razbunarii, nici o durere in stomac pe care trebuia sa o ascund la vederea acelei persoane.
Am purtat-o mandra pana s-a stins. Pana atunci totusi, am refuzat sa vorbesc despre asta, spuneam sec: “Nu vreau sa stiu.” Nu barfeam, nu ma enervam, doar intorceam spatele.
Asa cred eu ca este frumos sa urasti. Cu capul sus. Si fara noroi.
Eu urasc ipocrizia si, in extenso, pe reprezentatii ei. Daca nu placi pe cineva si nu esti nevoit sa-ti calci pe inima, nu zambi mieros!! Nu face complimente celor pe care ii detesti. Nu-i urmari, nu incepe conversatii cu ei. For God’s sake, nu-i plictisi! E pacat de ura…
8 Comments
limpede
10/02/2008 at 1:48 PMIpocrizia exista in fiecare dintre noi in doze pe care noi le constientizam subiectiv. Ia uneori atatea forme incat putem foarte usor sa o imbracam in alte straie.Ura e un sentiment, ca si iubirea, insa ne tine mai mult parca. Ura se poate manifesta defensiv, decent cum spui tu, prin ignorarea celui urat, poate lua forma ofensiva ostila, in care il ataci fatis sau tot o forma ofensiva extrem de ipocrita prin saparea lui prin discreditare sau orice alta forma de atac ascuns.
Laran
10/02/2008 at 3:15 PMDe acord cu tine andressa; 🙂
Paula
10/02/2008 at 8:40 PMNu gasesc nimic nobil in ura. Nu m-am simtit niciodata mindra urind. Uneori m-am retras asa cum ai facut tu, iar alteori pentru a ma elibera de ea a trebuit sa o confrunt direct. I want to let people know when they are ugly inside. Maybe they don’t know. Ura mea ar avea mai mult sens…
Artemis
11/02/2008 at 9:04 PM🙂 asa da… nu, nu-ti citesc blogul de la inceput si nici constant, poate am ” prins ” eu altfel de posturi si de aceea am avut senzatia ca s-a schimbat ceva.
new boyfriend… cred ca am empatizat prea mult cu un post referitor la ex-ul si l-am adus mai aproape de prezent decat e defapt.
Fluerasul
11/02/2008 at 10:28 PMfoarte tare articolul, de mult nu am vazut o asemenea filosofie complicata a unui sentiment.
fara sa fiu misogin (:D), te felicit si-ti spun ca numai o femeie ar fi capabila sa se gandeasca atat de mult la un lucru pe care il uraste 🙂
Immortal
25/02/2008 at 11:43 AMUhm, am ajuns aici ‘din greseala’ si comentez la un articol vechi… n-am nimic de zis decat… WOW.
Da, ‘wow’ a admiratie.
movieaddicted
23/03/2008 at 4:05 AMsunt total de acord cu ultima parte a articolului, eu sunt brutal de sincera si nu pot sa imi ascund sentimentele si reactiile pe care le am in legatura cu pers si intamplarile din viata mea …
DAR cel mai rau e ca uit(am) sa fim diplomate, pentru ca exista unii oameni pe care chiar daca nu ii suportam, suntem nevoite sa le vedem si cu care interactionam aproape zilnic (rude, cunostinte,sefi, colegi…)
trebuie gasita o cale de mijloc, care in cazul meu nu prea se intampla
ce zodie esti?
interesant blog!
lara
31/03/2008 at 1:49 PMsunt de acord cu tine andressa.
acum incep sa urasc demn….dupa ce am fost intr-o stare jalnica in care l-am urat, m-am umilit, am plans…i-am trimis sute de mesaje…
sentimentele astea te dau peste cap…la intensitatea trairilor pe care le-am avut dupa despartirea de EL, imi doresc ca nimeni sa nu sufere asa dupa mine…nimeni nu merita asta.