muzica din noi

In 2007, ma declaram un sms. Catalin facea misto de mine si zicea ca sunt un mms, dar eu tot cred ca sunt 160 de caractere, fara imagini, doar cu smiley-uri. Asta suntem noi toti, sms-uri. Unii sms-uri originale, altii template-uri cu “Ajung in 5 minute”. Unii cu urari sablon “Fie ca lumina…”, altii cu declaratii siropoase, toate de maximum 160 de caractere. E haios ca unii se  iau in serios si se cred interesanti ca o opera de Dostoiesvki si nu stiu ca de fapt ei sunt un sms amarat pe care unii nici nu-l citesc sau il sterg dupa ce l-au citit.

Sau poate ca suntem o melodie. Din nou, multi se cred simfonii cand sunt de fapt cantece repetitive si enervante. Foarte putini sunt cu adevarat memorabili ca un cantec de la Queen, de exemplu, majoritatea suntem melodii fara nimic special, cu un beat previzibil si un solist vocal mediocru. Suntem un single Backstreet Boys, nu Kings of Leon. Orice am fi, nu ne oprim, stam pe repeat pana cand ne aude cine trebuie. Numai ca nu ne prea aude nimeni… Nici macar cand ne dam sonorul la maximum.

Mecanismul ar trebui sa fie urmatorul: sa dam play la muzica noastra si sa ascultam muzica altora. Sa vedem cu cine ne sincronizam, cine are acelasi ritm ca noi, cine canta fals si cine are nevoie de aplauze pentru a nu-si opri piesa. Dar in realitate, oamenii sunt interesati doar sa-si auda propria muzica. Mandri de ei, ca Michel Telo de megahit-ul “Ai se eu te pego”, nu-i mai inteseseaza nimic altceva. Tu trebuie sa dansezi pe muzica lor, sa le inveti coregrafia, sa ii aplauzi si sa ii bis-uiesti, chiar daca si tu ai o muzica a ta. O muzica ce nu se aude la fel de tare poate, mai putin dansanta, mai putin amuzanta, dar o muzica a ta care nu se schimba doar pentru ca cei din jur au alte gusturi sau au chef de alt gen. Tu esti tu.

In ultimul timp am avut senzatia ca nimeni nu imi asculta mie muzica. Sunt foarte plouata. Am si eu un refren al meu si nimeni nu are timp, chef sau rabdare sa-l asculte.