Cand scriam pe blog despre problemele mele, de oricare ar fi fost ele, aveam senzatia ca am multi prieteni. Nu pentru ca primeam comentarii pe blog, ci pentru ca eram dispusa sa vorbesc cu orice m-ar fi ascultat si chiar si cu cei care nu m-ar fi ascultat, dar nimereau pe blogul meu. Faptul ca defulam ma facea sa creez o anumita relatie cu unii oameni, iar legatura aceea imi lipseste acum, cand nu-mi mai vine sa vorbesc despre lucrurile dureroase.
Paradoxal, as zice: blogul personal pare instrumentul omului singur, care nu are cui sa i se destainuie, care cauta alinare oriunde, inchide ochii si sare sperand ca cineva acolo jos sa-l prinda. Dar pentru mine nu a fost niciodata asa. Scriam stiind ca am o plasa de siguranta: oamenii in jurul meu in care aveam incredere. Scriam si nu-mi pasa ce reactii stranesc tocmai pentru ca primeam sfaturile sau zambetul de care aveam nevoie imediat.
Acum, cand nu scriu si nici nu vorbesc despre lucruri personale prea des, am cu atat mai multe de spus, de fapt. Cu cat vorbim mai putin despre noi, cu atat strangem mai multa suferinta, nu-i asa? Nu mai am nicio supapa.
Nu ca m-as plange, nu am ceva anume de comunicat. Ci mai degraba mai simt nevoia sa ma apropii de oameni, sa ne spunem lucruri banale, dar sincere. Pentru mine e mult mai liniste, dar abia daca aud ce se intampla in jur din cauza zgomotului interior.
3 Comments
Mia
22/03/2012 at 1:49 PMAi crescut. Nu mai ai nevoie de supapa.
Cristian
22/03/2012 at 6:48 PMNobody’s Going to Help You, and That’s Awesome
Paula
22/03/2012 at 6:51 PMPoate ca uneori e necesar sa ne auzim zgomotul interior si apoi al celor din jur. Poate ca abia aunci realizam cine suntem cu adevarat. Oamenii buni si de incredere si care stiu cum esti, probabil iti sunt aproape oricum in viata reala.
Vorbitul mult si zgomotos pe blog poate deveni o adictie la un moment dat, dar nu cred ca poate fi o supapa pe termen lung. Pentru ca ne schimbam si trecem prin alte etape. Uneori mult mai frumoase si interesante, nu? 🙂