moving on, baby

Nu te desparţi cu adevărat de cineva până nu-l vezi fericit lângă altcineva. I-ai spus că nu te merită (deşi poate te gândeai că n-ai ştiut să-l faci să te iubească), l-ai dat afară (poate sperai să izbucnească în lacrimi înainte să urce în lift şi să te roage să-i mai dai o şansă), ai răsuflat uşurată când te-ai văzut singură ca şi cu mai fi scăpat de o mare povară sau poate ai rămas atârnând în timp, aşteptând un telefon, gândindu-te la ce-ar fi putut fi şi nu înţelegi de ce nu a mai fost, numai că indiferent de felul în care a dispărut din viaţa ta ceea ce te-a ajutat să depăşeşti momentul este gândul că idiotul nu-şi dă seama că nu va mai iubi pe nimeni la fel, că în urma ta ai lăsat un gol imposibil de umplut.

Şi zbang! Se vede cu altcineva. Hm, te gândeşti, o compară cu mine, nu face decât să-i reamintească de ceea ce nu poate avea. Numai că afli că s-a mutat cu cineva. Că s-a căsătorit, că a făcut un copil. Că, practic, în viaţa lui de-acum plină nu mai e loc de amintiri cu tine. Că de fapt nu se va întoarce plângănd: “După ani întregi de rătăciri, de relaţii superficiale mi-am dat seama că tot pe tine te iubesc!” Te simţi înşelată, minţită.

Şi parcă iar v-aţi despărţit. De fapt, despărţirea are două etape: scoaterea unei persoane din viaţa ta şi apoi risipirea amintirilor şi a “ce-ar fi fost dacă”-urilor. N-ar fi fost nimic, de fapt.