ei nu sunt genul

In ultima luna am petrecut (prea) multe dimineti in sala de asteptare ale unui spital. De ce? Asa de curiozitate, voiam sa ma uit la oameni bolnavi.

Haha, m-ati crezut? Ce parere aveti despre mine?! M-am dus de nevoie, evident, cu o durere imposibil de diagnosticat. Intre timp, ca-n bancuri, durerea a trecut de la sine, desi eu inca astept rezultate de la analize si nici nu am luat medicamentele prescrise.

Si cum am stat eu asa, ore intregi, zile in sir, ca sa imi fac analize peste analize si sa imi spuna toata lumea ca nu se stie ce am, am observat ca oamenii se plang la televizor, pe strada si in autobuze, se plang ca sunt tratati urat, dar  la o adica atata cred ei ca merita. Cand au ocazia sa ia atitudine, tac malc.

La spital timpul are alta valoare decat, de exemplu, la serviciu pentru majoritatea dintre noi. La spital, “acum” putea insemna si peste o ora, iar “imediat” se intindea pe vreo 3 ore. Culmea relativitatii, in cazul meu, a fost “programarea de joi”: medicul m-a anuntat ca va fi vineri dimineata.

Se astepta mult la rand pentru ca, din ce am observat si din ce am auzit, in putinul timp pe care il au la dispozitie medicii si asistentele, mai beau si ei o cafea, mai stau de vorba si mai mananca un covrig, ca doar oameni suntem!, si oricum astia care stau la cafele sunt putintei si supraincarcati.

“Au plecat foarte multe colege”, povesteste o asistenta unui pacient din sala de asteptare. “Abia facem fata!”, se plange ea. Omul preocupat de motivul pentru care venise la medic, mai precis o sticla de 2 litri plina cu urina ce trebuia plasata la laborator, nu prea e atent. Din politete raspunde totusi intr-un tarziu: “Si dumneavoastra?”. “Nu, nu, eu nu sunt genul”, raspunde ea pretioasa.

De unde eu deduc ca  in alte tari asistentele danseaza la bara prin spitale, spre amuzamentul pacientilor. E si asta o metoda de a-i face sa se simta mai bine pe bolnavi. Ca altfel, ce putea sa insinueze doamna asistenta?