secretele noastre flausate

Stiti faza aia din filme: cand mama ii spune copilului sa-si puna chiloti curati ca poate il calca masina si se face de ras la spital, cand il dezbraca? Nu ma intrebati in ce film era asta, dar sigur am vazut-o undeva. If only the mother had said somethinbg about socks…

Acum vreun an-doi, am primit o invitatie neasteptata. Era iarna, frig de inghetasera toate baltile din oras, iar pe strada oamenii umblau infofoliti ca pinguinii. Noi mergeam la Opera, iar dupa, planuiam sa bem un cocktail in oras. Ca de obicei cand merg la un spectacol, fie el la Opera, Opereta, teatru sau Ateneu sau ce variante mai sunt, mi-am pus si eu un tol special. Numai ca pentru mine special e sinonim cu incomod, din pacate, cand vine vorba de incaltamite.

Ca Inspector Gadget, mereu cu o solutie pregatita, am putut sa incalt niste cizme negre, cu toc, sa moara de invidie toate babele din sectorul A! Secretul meu era o pereche de sosete groase, groase. Urate, urate. Dar utile, utile!

Sosetele imi faceau piciorul cu jumatate de numar mai mare, cat sa stea labutele la locul lor, fara sa se frece de toate marginile. Ca daca porti 36,5 e o mica problema cu pantofii cu numar 37. La fel e si cu cei numarul 36. Cu ceva timp inainte mersesem tot la Opera cu pantofi numarul 36 si m-am descaltat ca nesimtita in timpul spectacolului, dupa ce-mi dadusera lacrimile de durere: noroc ca era emotionant actul II, ai fi zis ca sunt cel mai implicat spectator! Degetele mele statusera incarligate si sufocate in pantofii un pic prea mici, pana cand nu mi-am mai simtit picioarele de la glezna in joc. (Testosul nici nu stie ca m-am descaltat – o sa afle acum – uu i-am spus ca m-ar fi certat 3 zile pentru gestul oribil si m-ar fi incaltat la loc cu forta!)

De data asta insa, planul meu era perfect! Sosetoaiele oribile urmau sa-mi tina picioarele perfect la locul lor!

Asa ca dupa piesa, cand am aflat ca suntem invitati la cineva acasa si e musai sa mergem, au inceput sa-mi transpire de emotie palmele si… picioarele. Cu mizeria de afara, sansele de a putea sa-mi pastrez cizmele in picioare la oamenii aia in casa erau minime.

Ce ma fac?! M-am gandit asa: intru si strig: “Mi-e rau!!!” si fug la baie ca si cum viata mea ar depinde de asta! Ca si cum as fi mancat numai mere cu iaurt toata ziua! Ca si cum as fi fost Bill Murray in Osmosis Jones, dupa ce a mancat scoica aia stricata. M-as fi descaltat acolo, mi-as fi pus sosetele flausate in buzunar si m-as fi incaltat la loc pentru a merge inapoi pe hol unde momnentul descaltarii oficiale ar fi iesit fara cusur.

Numai ca, ghinion, baia era departe de intrare, as fi facut o mizerie de nedescris in goana mea spre intimitate, iar bietii oameni aveau copil mic care mergea de-a busilea. Nu ma lasa sufletul sa le transform casa intr-o baltoaca.

Sa nu ma duc? Nu era o optiune! Asa ca am am decis: voi spune clar si raspicat ca nu ma descalt. Imi sterg talpile, le spal, dar nu ma descalt nici moarta, iar daca se insista, acuz in stanga si-n dreapta pe toata lumea de nepolitete, amenint ca plec!

N-a fost nevoie sa fac o scena. Nu m-a descaltat nimeni. As fi ramas cu imaginea nepatata, dar iata ca va impartasesc slabiciunea mea. Calcaiul lui Ahile: incaltamintea mea.

In principiu, nu am nici un secret. Nu c-as vrea sa fac un reality show, dar n-am nimic de ascuns. Daca mi s-ar cauta prin sertare, nu s-ar gasi nici jurnale, nici lucruri ilegale, imorale sau care ingrasa. Dar niste sosete flausate… este posibil sa se gaseasca asupra mea. Chiar si acum am unele bleu in picioare. Guilty as charged!