despre suparare

Dacă sunt mai multe feluri de supărare după gradul în care îți dorești să nu mai exiști, atunci aș zice că avem, în ordine crescătoare, așa:

– supărarea productivă, aia vie, în care nu numai că nu vrei să dispari, ci vrei ca întreaga lume să știe că exiști, că ești, că ești supărat, mai precis, și spargi și urli și nu ai stare nici măcar cât să spui ce te supără. E o supărare dăunătoare doar dacă o lași să stea în tine, ca un acid care îți mănâncă stomacul. Dacă o lași să iasă, dacă o vomiți, trece într-o zi, ca o beție cruntă împreună cu mahmureala de a doua zi.

– supărarea convulsivă, aia care provoacă hohote de plâns, o deshidratare groaznică și dureri musculare de la atâta zguduire dătătoare de lacrimi. E neplacută la vedere, deoarece transformă omul într-o rămă care se zvârcolește în chinuri. Când te lovește, își dorești să dispari măcar un pic, până când simți că poți respira din nou.

– supărarea seacă. Asta-i cea mai păcătoasă. Te stoarce de energie, de căldură, de viață. Ca un cancer, te lasă gol pe dinăuntru. Îți ia dorința de a vorbi, de a explica, de a mânca, de a râde, plânge, urla. Trece greu, dacă putem spune că trece. Pentru că o astfel de supărare, odată ce și-a găsit loc în tine, nu mai moare, ci mori tu, puțin câte puțin, cu fiecare izbucnire violentă a ei.