Oamenii mari, ce drăguță e expresia 🙂 , se simt jenați să povestească lucruri simple, simpatice.
Au impresia că slăbiciunile sunt ca niște găuri în budigăi: trebuie ascunse bine că dacă sunt văzute, ajung de râsul lumii.
Mă maturizez cu viteza melcului turbat și descopăr lucruri banale, ca acesta, na.
Trece timpul și unele probleme se rezolvă, dar nu toate. Dacă ai avut cândva acel zvâc, dacă ai fost cândva o drama queen, așa vei rămâne întotdeauna. Numai că în timp, își dorești din ce în ce mai puțin să povestești despre problemele tale și, în general, ai mai puține de spus.
Fac o mică paranteză, să vă explic cum am ajuns să scriu despre asta azi.
Am fost ieri în postura mea preferata, de musafir, de două ori.
L-am vizitat pe Mugur Patrascu (de la Ileo) ca să mai stăm de povești și apoi am fost în House of Fun, de la Herbal Essences, în avanpremieră (despre asta o să vă povestesc pentru că mi-a plăcut foarte mult ideea, dar acum spun doar ca mă simt bătrână când aud propunerea de a mă muta cu două prietene pentru 6 luni hahahaha).
Cu Mugur am stat de vorbă despre criză, evoluții pe toate planurile și, inevitabil, am ajuns la ce a fost, ce este și ce va fi cu blogul meu. Ca să înțelegeți mai bine, Mugur face parte din grupul celor care cred că fericirea mi-a stricat frumusețe de avânt creativ. (cu această ocazie, salut grupul celor care cred asta! 🙂 ) Sursa puseurilor mele de sinceritate adorabilă s-ar fi dus naibii când m-am așesat la casa mea. (De unde dracu atâta fericire, nu știu, că mă simt mizerabil de câteva zile și pe blog iată că nu dau pe afară de inspirație.)
Despre teoria asta aș vrea să spun ceva și imediat trec la House of Fun: da, ”așezarea la casă” m-a schimbat, dar asta e de fapt o consecință a faptului că…. nu mai am 21 de ani! 🙂
Băi, nu știu de ce, dar avem în sânge secretism și începe să se manifeste la maturizare. Să vă dau un exemplu. Cineva, nu pot spune cine, are un șoricel în casă. Unul mic, un puișor gri și deștept, ca ăla cu scutece din Tom și Jerry. Nu pot să povestesc la cine e, iar asta face povestea mai amuzantă, pentru că e vorba de un om mare, iar oamenii mari nu concep să spună așa ceva. Am participat la încolțirea bestiei, dar asta e, secretul trebuie păstrat. (Șoricelul nu a fost rănit, a fost doar gonit!)
Din ce în ce mai puțin vrem să povestim cuiva, nici măcar celor apropiați, cu atât mai puțin lumii întregi, despre sarea, piperul și pelinul din viețile noastre.
Despre cum și ce ne doare.
Despre cum ne-am certat cu cineva prin sms-uri, stând la Mcdonald’s cu niște cartofi în față pe care nu-i puteam mânca de mervi. Și cum ne-au dat lacrimile vorbind cu cineva la telefon după multă vreme.
Nu vrem să spunem că ne simțim singuri uneori și uscați ca niște stafide, că nu avem cu cine vorbi, că am zâmbit convingător când ne-am simțit umiliți, că vrem lucruri simple și nici măcar pe alea nu le avem pentru că nu sunt în stare să le obținem.
Dai socoteală pentru ce spui / scrii și nu mai vrei să dai explicații. Și atunci încerci să fii cât mai invizibil. Nu mai spui decât ce e necesar.
Cu timpul suntem din ce în ce mai integrați în societate și din ce în ce mai insingurati.
Și de aceea, blogurile personale sunt o raritate printre oamenii mari.
19 Comments
Ostap Bender
21/10/2009 at 11:23 AMN-am inteles niciodata chestia asta cu “inspiratia”… Adica, pentru a face ceva iti trebuie inspiratie??!! Adica unui ciclist ii trebuie inspiratie sa pedaleze 5 km? Unui chirurg ii trebuie inspiratie sa extirpe o tumora? Unui profesor de chimie ii trebuie inspiratie sa predea hidrocarburile? Aaaaa…..sau vorbim doar despre creatii? Despre marile creati… Despre blogurile personale, acele raritati printre oamenii mari?? Acum m-am prins si eu cum sta treaba… Adica nu putem spune ca am stat de vorba cu Mugur sau ca ne-am asezat la casa noastra daca nu avem inspiratie… Traiasca inspiratia si blogurile personale!!!
andressa
21/10/2009 at 11:45 AMOstap,
pentru a scrie ceva personal iti trebuie o anumita stare.
John Constantine
21/10/2009 at 11:53 AMla sfarsit cat de bine ai zis. sunt de acord cu tine. ne pierdem putin cate putin pe masura ce imbatranim, poate experientele ne fac asta.
oamenii vor sa para seriosi si adulti/maturi (ahh ce cuvinte) o vezi pe asta (la unii) in abordarea copiilor.
partea proasta e multi dintre copiii mici devin oameni mari, iar putini care mai pastreaza ceva concret (si la vedere dupa cum ziceai) sunt priviti chioras.
why so serious? maybe life I suppose
andressa
21/10/2009 at 11:58 AMJohn,
e un cliseu horror, dar adevarul e ca iti vine sa spui orice cand cel mai grav lucru care ti se poate intampla e sa pici un examen. Altfel iti vine sa vorbesti cand esti concediat, sa zicem.
Ostap Bender
21/10/2009 at 12:01 PMAndressa, starea o ai. Ca tocmai despre acea stare vrei sa vorbesti si sa scrii. Iti mai o alta stare pentru a scrie despre o anumita stare?? Stai ca nu inteleg… 🙁
andressa
21/10/2009 at 12:02 PMOstap,
tocmai, nu mai am starea aia. ma simt ridicol deja pentru ca am scris asta. nu imi mai vine sa povestesc nimic.
andressa
21/10/2009 at 12:05 PMde fapt, nu stiu daca am reusit sa spun urmatorul lucru: in timp, orice ti s-ar intampla sau nu ti s-ar intampla, oricat de fericit ai fi, framantari vei avea mereu, dar iti va muri dorinta de a le impartasi. adica intervine maturizarea, nu fericirea in calea marturisirilor.
Anda
21/10/2009 at 12:12 PMSau trecem prin atatea chestii nasoale de ” ne intarim” – poate prea tare…eu una am fost in ultima vreme in niste situatii in care mi-as fi dorit sa pot sa plang, dar lacrimile nu veneau. Poate m-as fi racorit asa, dar daca nu s-a putut, am dedus ca exista un trist adevar in zicala” what doesn’t kill you…”
cvh
21/10/2009 at 12:12 PMeu cred ca e vorba de exacerbarea simtului ridicolului si de teama de a iti expune cu larghete viata atacurilor celor din afara ei. vulnerabilizarea voluntara. am vazut eu un film :), ed tv, mi se pare, care trata cam aceeasi problema, dar in alt registru. cred ca eu am imbatranit demult de tot
andressa
21/10/2009 at 12:24 PMcvh,
da, e si asta. de la un moment dat incolo, nu ca nu ai ce povesti, dar nu mai poti spune nimic fara sa intri in pamant.
anda,
da, asa e. what didn’t kill, won’t move you either.
Ostap Bender
21/10/2009 at 12:38 PMCred ca toata povestea asta se reduce in cele din urma la dualismul personalitatii ficaruia dintre noi (vorba unui prieten). Pe de o parte avem anumite trairi, iar pe de alta parte, alte trairi ne fac sa vrem impartasim trairile anterioare. Si tot asa… Aseara am fost la concert la ZZ TOP, la Sala Polivalenta. Dupa aceea, desi era destul de tarziu, am mers la restaurantul unui prieten sa bem o slibovitza si sa mai stam la taclale. Unul dintre subiectele atinse a fost: minte vs spirit. Acest subiect a degenerat intr-o discutie contradictorie referitoare la modul in care ne luptam cu noi insine, in fiecare secunda a vietii noastre insignifiante – ex: mi-e frica ca o sa pic examenul – trebuie sa elimin sentimentul de frica, ca nu-mi face bine…; ma gandesc ca treaba merge rau treaba la serviciu si s-ar putea ca in curand sa ajung somer – trebuie sa incetez sa ma mai gandesc la chestia asta ca-mi da o stare foarte naspa…, etc, etc…, exemplele pot continua la infinit. Pai cum vine treaba asta??!! Am un pitic in cap sau in stomac si vine cand i se scoala lui si-mi tranteste peste bot sentimentele astea de frica si de nesiguranta??? Si mai am un alt pitic care trebuie sa-l fugareasca pe celalalt pitic si sa-i dea in cap pana il lasa lat, pentru a nu mai veni cu sentimente de frica, tristete, nesiguranta etc??? Eu zic ca nu-i asa! Toate trairile si gandurile sunt generate de “un singur pitic” prin raportarea la evenimentele exterioare si de concursurile de imprejurari prin care ajungem sa intreprindem anumite actiuni sau sa avem o anumita conduita. Toate aceste elemente exterioare sunt stimuli puternici pentru spirirtul si mintea noastra si, nu de putine ori, aceste doua elemente intra in conflict. Uite doua intrebari simple: De ce iti citesc posturile? Cred ca sunt doar doua variante de raspuns: ori imi plac, ori n-am de facut altceva mai bun…:) Alte doua intrebari: De ce postez comentarii la posturile tale? – tot doua variante de raspuns: ori n-am ce face, ori imi place sa scriu. Deci…ce legatura are asta cu “inspiratia”?
andressa
21/10/2009 at 12:49 PMostap,
n-are legatura cu inspiratia. ci cu disponibilitatea de a vorbi despre ceea ce simti.
Ostap Bender
21/10/2009 at 12:58 PMStiu 🙂
Catalina
21/10/2009 at 2:42 PMsi mai e oricand problema cercului vicios: e suficient sa nu scrii o perioada, ca imediat “ruginesti”, nu mai e un punct de pe ‘to-do-list’ si incet-incet iti iese din obicei. ps: 21 de ani e o aproximare foarte buna. eu la 22 deja ma simt batrana si secretoasa 😛
ddunia
21/10/2009 at 8:55 PMCe si cat spui despre tine, cat impartasesti altora experientele tale personale, de suflet, cred k tin mai mult de “un fel de a fi”, de pesonalitate. M-am lasat prea putin descoperita in adolescenta, la 20 de ani nu am inganat multe povesti colegelor de facultate, iar azi, la 26, vorbesc doar necesarul. Nu sunt o singuratica, am sora, cea mai buna prietena, chiar doua, mama imi e tot prietena, dar celorlalti imi este cu neputinta sa incerc sa le “traduc” sufletul meu.
Paula
21/10/2009 at 10:21 PMNimeni n-ar trebui sa-ti spuna ce sa faci, zici, cind, unde. Unicitatea vine din faptul ca indraznesti sa fii TU, cu toate trairile, momentele, fericirile, nefericirile, disponibilitatile tale.
Atita timp cit nu prea iti pasa de lumea “celor mari”, poti sa fii tu mai mult si mai bine. Poti fi TU la orice virsta. Asa cred!
Adina
22/10/2009 at 12:54 PMEu cred ca in multe cazuri, disponibilitatea asta sufleteasca are de-a face cu varsta, cum ai zis. In sensul ca fiind mai tanar, nu te gandesti atat de mult la consecinte, pentru ca nu le-ai trait… nu le banuiesti. Scrii si spui tot ce te doare si apoi e posibil sa vezi ca se intoarce impotriva ta. Eu de exemplu nu mai povestesc lucrurile foarte importante decat la 2 persoane pe care le cunosc de mult timp. Am incetat sa imi insir povestile cand am observat faze de genul: azi iti povestesc cat de rau imi e, cat sufar si peste 1 an cand am si uitat aproape, tu imi amintesti “mai stii cum jeleai ca un caine? inca te gandesti la el? hai recunoaste…” sau chestii spuse intr-o doara care ma pot face sa regret ca am deschis candva gura si m-am confesat. Oamenii au memorie buna cand vine vorba de problemele altora, de aceea e mai bine sa le spui pe cele mai apasatoare cuiva care chiar te iubeste.
dzeta
22/10/2009 at 2:54 PM>Cu timpul suntem din ce în ce mai integrați în societate și din ce în ce mai insingurati.
Ca oriunde, definitiile conteaza – ce inseamna integrarea in societate? Altfel spus: ce inseamna societatea?
Definitia bucolica: grupul oamenilor din jurul tau cu care comunici macar o data pe saptamina. Ca te pupi sau te-njuri, n-are importanta.
Definitia contemporana: un organism abstract, dominat de niste reguli generale, care trebuie sa ii guverneze pe toti. Un fel de: media masurilor pantofilor este 38, asa ca hai sa facem toti pantofii de masura asta si se vor potrivi tuturor.
E de mirare ca te simti mai singur cind interactia iti este cu o abstractie, nu cu oamenii din jurul tau?
Ce ma mira este cit de multi se complac in aceasta situatie. Oare toti o fac din comoditate (las’ ca e bine si-asa)? In ultima vreme inclin sa cred ca motivul este ca din ce in ce mai mult refuzam sa trecem de stagiul adolescentei, deci avem nevoie de o societate care sa ne controleze miscarile (prin legislatie, obiceiuri, etc). Poate e o coincidenta, insa temerile absurde de a te face de rusine sunt o caracteristica a adolescentei. Cind eram mic, mi se spunea ca sunt prima generatie “de sera” – poate ca asta e explicatia – ca la orisice organism crescut in sera sistemul imunitar e subdezvoltat – sau analogul lui, cind vine vorba de societate.
Dan Lee
26/10/2009 at 11:33 AMUna din slăbiciunile mele cele mai mari a fost dintotdeauna faptul că am fost mult prea sincer şi deschis faţă de cei din jur, dar treptat am fost pus cu botul pe labe de către aceştia. Pentru că fie s-au folosit de informaţiile aflate de la mine pentru a le întoarce împotriva mea, fie m-au acuzat de negativism, atunci când vorbeam despre problemele mele sau ale altora.
În schimb am obsevat că majoritatea comunică celorlalţi numai ce ce cred că îi avantajează, sau le facilitează anumite interese, tot ceea ce este în afara acestor categorii fiind trecut sub strictă tăcere. Acest fenomen a fost accentuat mult în ultimul timp datorită creşterii individualismului şi materialismului în societate. Aşa că a trebuit să mă conformez şi eu.