privind

In fiecare zi, cand plec de acasa, il vad la intersectie pe un nene scund (sufera de nanism sau, cum ar spune un fost coleg de liceu, e “”pitic ca la circ”). In pataloni gri, camasa de culoarea piersicii (pare mereu aceeasi) si o palarie de soare pe cap. Sta mereu in picioare si se uita la oameni.

Cand port tocuri sunt fascinanta pentru el. Pentru ca atunci cand port tocuri, nu ma incurc, ma urc pe chestii de 10 cm si devin un flamingo. Se uita fix la mine si cred trec prin dreptul lui nici nu clipeste, ca un copil care nu rezoneaza la conceptul de “nepolitete” si se holbeaza sau arata cu degetul la oamenii foarte grasi, foarte strambi sau orice altceva i se pare spectaculos.

Se uita la oameni cum se uita copiii la animalele de la Zoo. Casca ochii cand cineva trece gesticuland si vorbind tare de unul singur. De fapt vorbeste la un headset minuscul, cine sa-l vada?

Se uita la gastile de baieti cu ghiozdane in spate care urla ca maimutele cand vad o fata frumusica. Se uita la cuplurile care se saruta prea patimas in statia de autobuz din apropiere. Se uita la batranii care isi tarasc sacosele cu viteza melcului.

Ar putea sa se aseze pe gardul de pe marginea drumului, dar sta mereu in picioare. Aparent nu se plictiseste de spectacolul strazii, altfel nu ar fi zilnic acolo, cand vremea ii da voie.

Am inceput sa-i dau buna ziua. Doar ne vedem zilnic! Il invidiez pe micut. Si mie imi placea sa ma uit la oameni ore in sir. Cand aveam timp ma uitam la oameni cand asteptam autobuzul, cand mergeam cu autobuzul, cand mergeam si pe jos (si mergeam pe jos, nu gluma, kilometri intregi zilnic, de acasa pana in centru si inapoi).

Ma uitam la cum se imbraca oamenii, cum merg pe strada, cum conduc, cum injura. Imi place asta.

Ma uitam la ei si imi veneau idei de tot felul. Nu ma plictiseam niciodata. Uneori, cand am ocazie, merg mult pe jos si sunt atenta la oameni. Asta imi da senzatia ca am fost la cinema. 🙂