pata

Pata e atunci cand devin irationala, complet obsedata de ceva anume. Mi se pune rar, dar atunci cand mi se pune, trebuie neaparat sa urmez cheful ca sa nu raman frustrata si suparata pe viata pana mi se pune alta pata.

Cand mi se pune pata, innebunesc. Nu mai vad, nu mai aud, nu mai stiu nimic in afara de ce mi-a provocat nebunie temporara. Scopul meu in viata devine atunci sa scot pata, sa indeplinesc nebunia, moftul, cheful.

Mama, ce voiam niste icre intr-o noapte, acum un an jumate parca. Am mers cu mama la hypermaket la 1 noaptea ca sa iau. Bine, era si un pretext, nu ne era somn si ne-a distrat mult ideea de a merge la cumparaturi la ora la care maimuticii cu cercei ii cad chilotii in lapte.

Icrele alea au devenit cel mai misto lucru de pe planeta, cea mai buna mancare, cel mai frumos cadou. Au venit exact cand trebuiau. Ce frig era pe-afara, ce tare a fost!

Acum vreo 3-4 ani, poate si mai mult, nu mai stiu, mi s-a pus pata pe un scaun de birou. Demult ziceam ca vreau, ca nu stateam bine si ma durea spatele stand la birou. Si pe 31 decembrie, cand unele magazine mai sunt deschise mai mult pentru uitucii care nu si-au luat sampanie sau mezeluri pentru sandvisurile corespunzatoare petrecerii de apartament, eu m-am dus sa-mi iau un scaun de birou. M-am dus cu mama, desigur, era pustiu magazinul. Ne-am luat o cutie cu un scaun, ne-am chinuit cu ea pana la portbagaj si apoi pana in casa, iar dupa aia l-am capiat pe un amic cu telefoane sa vina sa mi-l monteze. Am avut noroc, a venit si mi l-a transformat din bucati in scaun. Bai, ce scaun misto aveam!

Am stat pe scaunul ala pe 31 decembrie, la cateva ore dupa ce mi l-am dorit si eram cea mai fericita!

Din aceeasi serie, mi s-a pus pata sa merg la mall, sa caut pantofi, sa merg cu mama la cimitir la un bunic sa sapam si sa punem flori (asta a fost o pata care ne-a distrus mainile, dar ce-i foarte misto e ca mama are intotdeauna chef de ceva pe nepusa masa!), sa spal masina, sa gatesc, sa ma duc la muzeu. Uite-asa.

Fara legatura cu nimic, fara sa am mult timp la dispozitie si tot felul de alte conditii indeplinite, hai! (Cand aveam vreo 17-18 ani aveam niste prieteni cu care stateam la terasa si din cand in cand unul din gasca spunea: “Hai la mare!” si ne imprastiam pe la casele noastre sa ne luam chiloti de schimb sau nici nu ne mai imprastiam, plecam asa!)

Daca nu reusesc sa obtin ce vreau atunci, nu mor, nu plang, ma bosumflu un pic. Trece. Daca reusesc sa-mi scot pata pusa, acel nimic devine cel mai misto lucru care mi se putea intampla!

Asta asa, apropo de o chestie pe care o simt uneori, ca viata e lipsita de surprize si foarte enervanta. Trebuie sa punem pete pe ea, sa fie ca un damlatian ca se zbenguie. 🙂