Nu imi pot imagina cum voi fi peste 40 de ani. Nu pot. De fapt, nu pot sa imi imaginez nici cum voi fi peste 10 ani. As fi putut acum 3-4 ani, cand credeam ca stiu cu cine ma voi casatori si unde vreau sa lucrez. Intre timp insa m-am razgandit in ambele privinte si nu mai pot anticipa nimic.
Totusi, spun mereu ca sunt o pensioanara. Ma bazez pe urmatoarele: spun despre adolescenti ca sunt zgomotosi, nedomesticiti, teribilisti si “pe vremea mea era altfel”, ma doare spatele, am riduri si imi place sa ma plimb. E clar ca imi trebuie talonul de pensie in buzunar si nu biletul la un concert rock.
Dar astea sunt glume de-ale mele. Pentru ca in realitate nu ma vad apucand sa ma bucur de pensiile de stat si cea privata. clar.
De-asta mi-e greu sa ma burzuluiesc cand aud de comisioane si inflatii. Am vazut azi la stiri ca la rata de inflatie de 2%, cei 10 euro de azi vor fi 0,5 euro peste 40 de ani. Adica pierdem toti banii? Nasol. Dar cum sa ma enervez cand aud “peste 40 de ani”? Mai ales cand stiu ca si hartia igienica e cancerigena (sau, oricum, provoaca hemoroizi), deodorantul la fel, nici nu mai zic de poluare si de coloranti alimentari.
In mod paradoxal, sunt in stare sa fac un credit imobiliar pe 25 de ani si sa nu mi se para mult timp. Ba chiar ma si vad peste 15 ani reusind sa scap de credit (doar ca atunci cand ma imaginez pe mine insami peste 15 ani, totul e in ceata, vad doar hartia de la banca).
Aveam banuieli de ceva timp ca sunt o pensionara, dar acum sunt sigura.
Pentru ca nu imi mai pasa atat de mult. Entuziasmul – putem face orice, suntem nemuritori – este al adolescentilor (teribilisti si enervanti, de altfel), iar apatia este a pensionarilor. Tara ING – locul in care lumea nu are griji. Pentru ca oamenilor nu le mai pasa.
