Sa vorbim despre prieteni.
Una din cele mai mari frustrari pe care le traiesc departe de casa este lipsa persoanelor cu care sa discut ore intregi. Sau cu care sa tac ore intregi, dupa caz.
E greu sa asculti un vesnic zumzet in loc de cuvinte, sa ajungi sa privesti textele ca pe tablouri urate pentru ca nu poti sa intelegi limba. E obositor.
Discutiile de inceput m-au epuizat. Am povestit de zeci de ori de unde sunt, cum e proprietarul apartamentului in care stau si cum e vremea in Bucuresti in perioada asta. Dupa o luna, as vrea sa nu mai vad oameni pentru prima data. Sa nu incep conversatiile cu: „Hello, are you an Erasmus as well?”. Sa cunosti oameni pe banda rulanta e obositor.
Unii studenti Erasmus par sa traiasca in American Pie. Marile si pare-se unicele distractii ale lor sunt betiile crunte printre cvasi-necunoscuti la asa-numitele petreceri Erasmus. Mi-e dor de conversatii. Pe aici, printre straini, se invarte totul in jurul „cum e in tara ta?” si se ajunge inevitabil la guri cascate si sprancene ridicate cand se afla ca Romania nu s-a desprins de Rusia in 1990 sau ca salariul minim pe economie e cat e. M-am cam plictisit de subiectul asta, sincer, cred ca urmatoarea data cand apare subiectul in discutie o sa le zic ca avem 1000 de euro alocatie de student si 3000 ajutor de somaj. Doar asa, sa spice up the conversation! 😛
Studentii polonezi din facultate continua sa ne ignore total, ceea ce ma scoate din sarite. Karma nu functioneaza! Mi-am oferit ajutorul cu zambetul pe buze studentilor Erasmus de la noi de la facultate, am iesit cu ei, am sunat la gaze cand aveau prea mult de platit si am mers la politie cand si-au pierdut portofelul, i-am dus la spital cand au baut prea mult si i-am indopat cu sarmale de Craciiun. Uite, domne’, cum nu se-nvarte roata! Bineinteles ca mi-a facut placere, ca mi-am facut prieteni printre ei, dar se pare ca trebuie sa mai astept pana cand studentii de aici sa faca un pas in directia noastra. Si sa nu-mi spuneti ca nu stiu ce sa spuna, ca or fi timizi, ca eu sunt cea care nu intelege afisele pe strada si cere cearceafuri de acasa si imita ca papagalul robotul din tramvai care zice ca urmeaza statia cutare…
Patience, my little grasshopper! Asta imi tot spun. Conversatiile usurele vor naste si unele mai profunde, petrecerile plictisitoare se vor transforma in intalniri interesante, persoanele care stiu diferenta dintre comunism si imperialism vor aparea – iar asta se va intampla curand, inainte sa termin examenele si sa vin triumfatoare acasa!

17 Comments
de_ce
23/10/2006 at 12:28 AMCred ca sunt ei de fapt o natie de oameni plicticosi 😛 sau daca nu.. se ascund a dracului de bine :))
Ionut
23/10/2006 at 8:35 AMMai asteapta putin, cum spuneai si tu, isi „vor da drumu'” unii dintre ei pentru ca se vor „lovi” de tine tot mai des. Peste tot e la fel, doar ca acolo mai apare si bariera lingvistica si pshihosociologica, poate si putina xenofobie atat din partea lor cat si din partea ta, inconstient.
Mai asteapta….;)
george
23/10/2006 at 10:33 AMIsi vor da drumu :D… . Asa e printre straini. In alte parti e si mai rau. Macar aici te ignora doar.
Cassia
23/10/2006 at 11:45 AMMa uit la mine la facultate la cum se simt Erasmusii astia. Si-au facut un grup al lor (caci sunt vreo 10) si nu imi par deloc frustrati ca din intreaga grupa suntem doar cativa care stim ca exista si ei. Dar vreau sa-ti spun ca sunt doar doi (o turcoaica si un francez) care sunt pasionati de ce invata aici, restul… au fost in mai multe cluburi bucurestene decat am vazut eu in toata viata mea de bucuresteanca.
Chiar nu stiu ce te-as putea sfatui… daca sa astepti sau nu, sau ce sa astepti.
Iar de xenofobie nu cred ca poate fi vorba, si nici de bariere lingvistice. Eu sunt cu francezul si o ducem foarte bine. 🙂
Poate ca n-ai vorbit cu cine trebuia. Acolo, ca si aici, trebuie sa sapi adanc sa mai dai si de un diamant.
Bafta!
Heugem
23/10/2006 at 12:27 PMImi place cum ai spus.
da, vorba aia, speranta moare ultima…and then you come home :d
arhiduke
23/10/2006 at 12:35 PMah ce mi-e dor de un party ca in fackultate, cu orgii and stuff. acum nah, nevasta, copkil….imbatranim. So, enjoy cat mai poti
Florin Grozea
23/10/2006 at 3:00 PM„Isi vor da drumul”, e firesc! Si abia astept sa ne spui ce afli/simti/descoperi cand ajungi la acel punct.
monsoux
24/10/2006 at 12:15 AMSi iata-ma „blocat” eu insumi in Londra, intr-un hotel de mari fitze, unde internetul e setat sa nu intre pe Blogger. Ca sa fie cireasa pe tortul frustrarii. Ma vei ierta ca ma folosesc de aceasta ocazie. Siteul tau nu este inca restrictionat aici 🙂 Azi stateam la masa cu nigerianul Dario, elvetianul Ralph si olandezul Ruurd si ma gandeam ca sunt intr-un post de Andressa. Maine plec, iarasi, spre jungla.
stefan
24/10/2006 at 2:10 AMEu sper ca totul sa se schimbe. Dar mi-e teama ca asta sa nu se intample prea tarziu, cand va trebui sa te intorci. Hope is all we have left. 🙂
andressa
24/10/2006 at 12:40 PMSalut, monsoux!
Ce cred eu despre evolutia relatiilor mele cu localnicii si erasmusii de pe aici:
– nu e cazul sa isi dea drumul cei pe care i-am cunoscut deja. Au cam 19-20 de ani si se poarta ca atare. Nu ma astept sa se schimbe ceva in felul in care isi petrec timpul liber.
– studentii facultatii sunt total indiferenti, nu vor veni sa ne intrebe ce facem nici peste o luna, nici peste doua. O sa scriu despre ei mai mult intr-un post viitor.
Singura solutie pentru a cunoaste oameni pe placul meu este sa ies mai mult, la petreceri Erasmus probabil…
Mihnea Boiangiu
26/10/2006 at 2:41 PMPoate ii intimidezi tu…Sau sunt asa de indiferenti cu toata lumea?
andressa
26/10/2006 at 5:16 PMMihnea,
suntem 4 studente Erasmus. 4 persoane ignorate – din tari diferite, cu firi diferite, aspect fizic diferit. Nu cred ca e ceva personal!
monsoux
02/11/2006 at 5:45 PM🙂
Eu tocmai ma intorc dintr-o tara in care oamenii pretind ca vorbesc engleza. De fapt, eu nu-i inteleg 50%, iar restul de 50% l-am aflat prin deductie 🙂
Viorel Muha
10/10/2007 at 4:45 PMDeparte de… acasă
Departe de acasă, departe de casă, tu, casă, cuvînt magic, cuvînt plin de mine, gînd plin de-ai mei, de voi, de ei, de noi. Obsesia naÅŸterii mele oare? Mă pot rupe de tine vreodată, “departe de casă”? Te pot goni, te pot izgoni din mine, din imaginile amintirilor mele? Tu, nălucă, de ce nu-mi laÅŸi serile în pace? Tu, departe de mine, casă, cuvînt dulce ÅŸi, cîteodată, ooo… venin, venin dulceag-amar care îl mestec în mine, îl frămînt, sau încerc să-l izgonesc, să conÅŸtientizez că nu îmi poate face nimic. De ce vii spre mine disperată, tu, nălucă, departe de casă? Åži totuÅŸi, nu pot scăpa, ma trage prin fir nevăzut…
Mă uit pe-o fereastră, undeva, departe în lume, fereastră ce nu-i a mea, mă uit prin ea la cerul nopÅ£ii, cer ce nu-i al meu ÅŸi totuÅŸi acelaÅŸi cer, aceleaÅŸi stele. Åži parcă ele se uită la mine ÅŸi sclipesc altfel, nu în acelaÅŸi fel. Parcă supărate, parcă necăjite de necăjeala mea, de sigurătatea mea. Åži toate în cor strigă: “Du-te acasă, căci acolo, noi pentru tine vom zîmbi ÅŸi te vom bucura, du-te… du-te…” – ÅŸi parcă o ameÅ£eală, Doamne, mă ia. Nici stelele nu Å£in cu mine.
În parc, după ploaie. Pomii cu aceleaÅŸi frunze, unele ce le regăsec parcă în amintirile mele. Un trunchi de copac, coajă scorÅ£oasă, miros de rouă de ploaie, dar parcă ceva ciudat în nări se răzvrăteÅŸte ÅŸi iar din mine se ridică o amintire, o confuzie, ceva din ceaÅ£ă, iară ceva indepartat, ooo… iară tu, casă, cu streÅŸina ta de ploaie, curgînd pîraie, iară nu-mi dai pace, paÅŸii se micÅŸorează ÅŸi eu mă gîrbovesc în mine.
Apoi, e iarba ce calc pe ea, ÅŸi parcă ÅŸi ea se burzuluieÅŸte la mine:”Du-te la tine acasă, tu, tu… departe de casă”.
După colÅ£ văd ceva ce seamănă, îmi este cunoscut, ceva din amintirile mele. Inima-mi bate puÅ£in, mă grăbesc ÅŸi restul ce vine, iar rămîne străin, străin de mine. Nu, nu este cea din amintire, este păcăleala memoriei mele. Oare îmbătrînesc prea repede sau prea tîrziu?
E cel de lîngă colÅ£, chioÅŸcul, ziarul, este dimineaÅ£ă ÅŸi dintr-o dată nu mai înÅ£eleg limba. Doamne, nu mai înÅ£eleg nimic, unde sunt eu oare? Ce caut eu aici? Totul este străin în jurul meu. Ce bine mă simÅ£eam acasă pintre străinii mei! Doamne, dar ÅŸi ăÅŸtia sunt străini! Da, dar nu-s străinii mei, străinii mei din magazinul unde cumpăram ceva ÅŸi chiar zîmbeam cîteodată.
Dar… m-am păcălit oare plecînd? Åži un gînd mă îngrozeÅŸte! Doamne, ÅŸi fiica, ÅŸi fiul, ÅŸi nepotul sunt oare străini de mine? Doamne, dacă nici pe ei nu-i înÅ£eleg sau nu le voi mai înÅ£elege limba, nu-i voi mai înÅ£elege ce vorbesc? Ei sunt ai mei, dar sunt de aici, jumătate ai mei, jumătate ai lor, ai acelor străini de pe stradă, care nu sunt ai mei. Da, sunt jumătate ai lor. Am rămas în urmă sau, de fapt, nu am plecat niciodată. Am rămas acolo undeva, departe, acasă, la casa mea, “departe de casă”.
Pentru o doamnă plecată din anii ‘90 ÅŸi rămasă departe de acasă, undeva în Spania.
Publicat de Viorel Muha in Eseuri
V.M.
17/01/2008 at 4:29 PMFelii de timp – Săli de Judecată!
1984 – an greu din decada prăbuÅŸirii economice, morale ÅŸi sociale a Å£ării noastre. An al decadei de groază din sistemul comunist. Decada de foame, frig, decădere morală ÅŸi întipărirea în mentalul unora, că furtul, mita ÅŸi ÅŸpaga, respectiv îndoirea coloanei vertebrale cu capul atingînd podeaua, reprezentau valori fundamentale ale vieÅ£ii lor. Devenise mîndrie pentru ei, etalarea acestui mod.
InstituÅ£iile statului totalitar, subordonate partidului unic, contribuiau din plin la acest proces de degradare. Una din aceste instituÅ£ii vitale pentru o naÅ£iune a fost ÅŸi este JustiÅ£ia, respectiv sistemul juridic cu componentele sale adiacente. Repercursiunile a ceea ce s-a întîmplat în acei ani se regăsesc mult amplificate ÅŸi de altă natură astăzi.
JustiÅ£ia este sanitarul, doctorul unei naÅ£iuni. Fiind capăt terminal, aceasta efectuează corecÅ£iile necesare, atît din trecut cît ÅŸi din prezent, respectiv previne ÅŸi stopează faptele ÅŸi comportamentul negativ din viitor.
Aceasta are rolul de a preveni degradarea statului de drept, dacă acesta există. Într-un stat de drept ÅŸi democratic, JustiÅ£ia este principala răspunzătoare de înapoierea respectivei naÅ£iuni, din toate punctele de vedere. Ea, JustiÅ£ia, este răspunzătoare de faptele din politic, din economic ÅŸi social.
Noiembrie 1984, Tribunalul BucureÅŸti – Trepte multe, trepte tocite de destine pierdute ÅŸi rătăcite. Intrare prin uÅŸi mari cu clanÅ£a desprinsă. Coridoare murdare, mucuri de Å£igări pe jos. Scuipătoare ca în spitale, pe post de scrumiere. Å¢igări strivite în grabă ÅŸi îndoite a chinuială. Unele din ele, Kent alb, zdrobitor de alb, cu ruj roÅŸu pe filtru. Altele contrastînd ameÅ£itor, Å£igări CarpaÅ£i, Å£igări strivite cu obidă ÅŸi desfăcute din lipeala hîrtiei, cu tocătură de tutun împraÅŸtiată.
PereÅ£ii vopsiÅ£i în maro, pereÅ£i frecaÅ£i ÅŸi zgîriaÅ£i, la colÅ£uri soioÅŸi de haine frecate, păreau că te strîng ÅŸi ca te vor duce acolo unde nu vezi lumina de soare. Voci venite prin ecou loveau tavanul, coborînd ameÅ£itor spre cei ce aÅŸteptau.
– Inculpat?… RidicaÅ£i-vă în picioare. VeniÅ£i în faÅ£a juriului! StaÅ£i drepÅ£i!… RecunoaÅŸteÅ£i?… AÅ£i înfăptuit… SemnaÅ£i!
Procese pe bandă… sentinÅ£e judecate în dispoziÅ£ii de partid ÅŸi prin telefon.
PereÅ£ii reci ÅŸi întunecaÅ£i parcă scoteau ghiare să apuce pe cei lipiÅ£i de ei, personaje cu ochi plecaÅ£i. Cîte un răpăit de tocuri cu cui se auzea pe holul imens, generînd ecouri înfiorătoare. Dacă treceai prin dreptul WC-ului, respiraÅ£ia era supusă unui chin de stopare ÅŸi respingere de aer, cu grimasă de greaÅ£ă. Aer închis ÅŸi miros de transpiraÅ£ie. Totul mirosea a nespălat.
UÅŸile de judecată deschise împreună cu o fereastră, gură uriaÅŸă de aer. Eu în picioare în faÅ£a juriului. ÎncrutaÅ£i, judecătorii cu priviri de gheaÅ£ă se uitau undeva. Acel undeva, dacă exista, numai de ei era ÅŸtiut. Ei nu vedeau pe cei din faÅ£a lor, se uitau prin noi. Totul era hotărît dinainte. Mecanismul de partid unic ÅŸi de stat, fucÅ£iona la comandă promptă.
– Alo! Alo!…
– Da! Să trăiÅ£i!…
– TovarăÅŸe procuror, sunt Chelebeanu, de la partid!
– Să trăiÅ£i, TovarăÅŸe Chelebeanu, ordonaÅ£i!
– Mă, tu eÅŸti procuror în Tribunal?
– Da, să trăiÅ£i, cu umila dumneavostră bunăvoinÅ£ă!
– Mă, lasă-l pe ală cu carnea care a furat, mă, că este neam cu primu’ secretar de la Deva, mă! Nu ÅŸtiai?
– Nu, să trăiÅ£i, dar a furat aproape un vagon frigorific de carne, asta numai ce am putut determina noi!
– Băi, procurorule, vezi să nu te bag eu la frigorific! Vezi ce este cu scăzămintele, că apa curge de pe carne cînd se dezgheaÅ£ă ÅŸi ajunge la jumătate. Ce, bă? Trebe să te învăÅ£ eu? Propune trei luni cu supendare ÅŸi gata, ce mare scofală? Omul este de-al nostru. Zice ce zice partidul. Om de nădejde, de peste 20 de ani. Ia vezi tu cu grupul ăla care a început să mîraie împotriva noastră!
– Am înÅ£eles, să trăiÅ£i, dar este implicat ÅŸi un scriitor… ÅŸtiÅ£i?
– Lasă, bă, pe scritor. Îl avem noi în grijă. Tu dă dispoziÅ£ie ca la ceilalÅ£i să li se bage de la vecinii de sus, prin podea, în suportul lustrei din tavanul lor, cîte un microfon. În dormitor, bă, ca să auzim ce vorbesc noaptea la secret, bă? Ai înÅ£eles? Că dacă băgaÅ£i în telefon sau în ceasul de lumină, nu se aude nimic! Tu anunÅ£ă băieÅ£ii unde am spus eu, că ei ÅŸtiu bine ce au de făcut. Ai înÅ£eles, bă?
– Da, am înÅ£eles, să trăiÅ£i!
– AÅŸa să faci, bă, că altfel ajungi pe post de portar la tribunal, dar nu în faÅ£ă, ci în spate, unde vei avea grijă să numeri deÅ£inuÅ£ii cînd intră ÅŸi cînd ies, ÅŸi nu vei avea nici gheretă ÅŸi nici scaun! Iară iarna vei sta afară! Ai băgat la cap?
– Am înÅ£eles, să trăiÅ£i, dar ÅŸtiÅ£i… judecătorul!
– Bă! Te bag în mă-ta, văd că ai tu grijă în locul meu! Fii atent! Sun eu, nu avea tu grijă ÅŸi la judecător, că de aia i-am numit, bă, să judece cum trebuie! Că l-a pus acolo partidul, bă, clasa muncitoare, bă! Nu înÅ£elegi? Te-ai îmbuibat, mă, fomilă? Am auzit că se cam înghesuie unii pe la tine, pe la uÅŸă, cu straiÅ£ele, chiar de la sute de kilometri. Ia mai îndreaptă ce este mai bun, aÅŸa, ÅŸi pe aici, că vezi… că vei ajunge chiar ce am spus!
Judecătorii ÅŸi procurorii erau cadrele de nădejde ale aparatului de pedepsire a statului totalitar. Ei erau capătul, nu luminos, ci cel întunecos, dacă aveai curajul să înfrunÅ£i sistemul. Ei te scăpau sau te pedepseau, nu funcÅ£ie de fapta făcută, ci funcÅ£ie de cine erai, ce ai fost, ce plocon puteai să dai ÅŸi, cea mai importantă, atitudinea ta faÅ£ă de partid.
Astăzi lucrurile stau la fel, numai că depinde ce partid este la putere, care majoritate parlamentară este mai puternică, de ce avere dispui, respectiv cît ai furat ÅŸi cu cine ai împărÅ£it, respectiv ce politician te-a ajutat ÅŸi cît poÅ£i să dai, fie ridicînd în funcÅ£ie, fie ajutînd neamuri, prieteni ÅŸi relaÅ£ii.
Mai mult de atît, culmea ipocriziei, vin unii din instituÅ£iile statului, din politic sau chiar din presă ÅŸi cîntă ode celui care a hărtănit Å£ara. Ei vin cu tupeu, făcînd afirmaÅ£ii că au creat locuri de muncă, că ce manageri buni sunt, că au adus mari contribuÅ£ii preluînd ajutorul financiar de la stat, băgîndu-l în propriul buzunar, că scutirile aduse banilor care trebuiau să-i plătească au făcut bine Romîniei!
Este uÅŸor să cumperi curent electric pe un calculator, care ocupă numai un birou, să manevrezi conturi bancare, cumpărînd cu un preÅ£ ÅŸi vînzînd cu chiar ÅŸi de trei ori mai mult. Este uÅŸor după un asemenea cîÅŸtig să vii să spui că vrei scutire de TVA, că vrei pensii mărite, că vrei binele “poporului tău”. AceeaÅŸi tovarăÅŸi, dar în timpuri prezente.
Înainte era evidentă, ca ÅŸi în mare parte acum, inutilitatea multor procese, plictiseala procurorilor ÅŸi judecătorilor, plus faptul că ne considerau ÅŸi ne simÅ£eam insecte în faÅ£a lor. Cei care greÅŸeam ÅŸi nu eram conform cu linia partidului, riscam maximul de pedeapsă, iar unii chiar intrau nevinovaÅ£i la capătul întunecos al tunelului, unde nu ajunge lumina. Vina principală, cînd nu te încadrai cu linia partidului, indiferent de ce proces era pe rol, era ca ai vîndut Å£ara, clasa muncitoare, poporul, tovarăÅŸi!
Astăzi nu mai eÅŸti acuzat cu voce tare că ai vîndut partidul sau încrengătura instituÅ£ionalo-politică mafiotă, ci eÅŸti privit cu ură, de sus, de pe podiumul de judecată, sau eÅŸti pus repede sub anchetă. Cei care sunt ai lor, ai încrengăturii instituÅ£ionale, dosarele lor se pierd, sunt rătăcite, retrimise, încurcate în proceduri, cu documete sustrase sau din contră, cu unele noi apărute. AÅŸa apar Å£inute la dos, “în caz de…”, documente care contrazic pe cele vechi, pînă cel acuzat cade în uitare, atît de adversar cît ÅŸi de presă, respectiv de aÅŸa zisa opinie publică.
Åži faptul se perpetuează cu o iuÅ£eală de necrezut, pentru că apare alt caz fierbinte, caz care nu lasă să se răcească cel trecut. AÅŸa a apărut uzura conÅŸtiinÅ£ei, a devenit rutină defilarea unora asemenea cazuri, defilare prin instanÅ£e de judecată cu avocaÅ£i ÅŸi presă, ulterior intervenind “retragerea” ÅŸi dispariÅ£ia lor de pe scenă, fără să le pese sau să plătească ceva.
Avocat astăzi, expert penalist cu relaÅ£ii în sistemul administrativ din BucureÅŸti ÅŸi primăriile adiacente, spune:
– Domnule… nu trebuie să dai în judecată pe primar ÅŸi secretar, sunt doar colegi cu cei din justiÅ£ie, nu ai ÅŸansa să cîÅŸtigi! Dă primăria în judecată, să plătească despăgubiri. Adică cei proÅŸti ÅŸi mulÅ£i, nu primarul escroc, primar apărat de sistem ÅŸi de politic, indiferent cine deÅ£ine puterea.
Dar să revenim cu mulÅ£i ani în urmă, să revenim la năravurile celor de atunci, năravuri perfecÅ£ionate ÅŸi finisate astăzi.
Se citeÅŸte rechizitoriul. Zece dolari. Zece dolari avuÅ£i în buzunar la trecerea frontierei. Procurorul tînăr se ridică ÅŸi solicită:
– Onorată instanÅ£ă, conform Art… Cod Penal, solicit pedeapsa maximă de 7 ani închisoare.
SimÅ£eam atunci că sala rece, cu bănci roase, de un maron cenuÅŸiu murdar, a intrat în ceaÅ£ă. Oamenii din bănci s-au trasformat în strigoi ÅŸi parcă s-au năpustit asupra noastră. Sunt zile în viaÅ£ă, zile blestemate. Zile în care spui “nu mai vreau să fiu”. Zile în care ÅŸi Dumnezeu poate ne uită cu adevarat în mîinile satanei.
Astăzi, acelaÅŸi Tribunal, în altă clădire, care trebuia să fie supermarket. Tribunal cu arhive, cu două scaune, cu uÅŸa de arhivă la intrare, de trebuie să intri în dungă, dacă eÅŸti mai corpolent. Tribunal cu holuri inutile uriaÅŸe, cu personaje care zbiară că nu eÅŸti la gară, ÅŸi acolo nu se dă ora exactă, respectiv cînd soliciÅ£i un dosar Å£i se spune: “Ce vrei?”, “Asta este!”, “Nu vezi, domnule, că nu este!”
Te înconvoi si te cruceÅŸti! Cum este posibil? Acela care cel mult trebuia să ducă gunoiul, zbiară la tine ca un apucat! La tine! JustiÅ£iabil supărat sau avocat, la oameni care tac, oameni care nu spun nimic, numai strîng din măsele, că tot acolo, la ăÅŸtia, ajung ÅŸi altădată. Cui să-i spui, pe cine să sesizezi, cui să te adresezi? Inamovibilitate! De! Săracul cetăÅ£ean, i se strîmbă gura a scîrbă ÅŸi nu mai vrea nimic, nici măcar judecată strîmbă!
Timpul din trecut se răsuceÅŸte în mulÅ£i dintre noi, se răsuceÅŸte în mod ciudat, venind în prezent ÅŸi pentru toÅ£i reprezentînd un regret, numai că acest regret diferă. Pentru acei care au fost în acele scaune, ei, prietenii lor, familiile lor, respectiv copiii lor, acel timp nu se răsuceÅŸte în ei. Pentru unii dintre ei, nu există acea răsucire. Ei nu au simÅ£ul de a percepe realităÅ£ile decît prin propriul egoism ÅŸi printr-o conÅŸtiinÅ£ă perversă.
Pentru ei există prezentul ÅŸi viitorul în folosul lor, puterea autorităÅ£ii care le conferă indiferent de nivelul pregătirii, posibilitatea de a ajunge la resursele materiale visate, bani, proprietăÅ£i imobiliare ÅŸi mobiliare etc. Ei s-au constituit în clanuri acum. Pe partide. DemocraÅ£ia clanurilor. DemocraÅ£ia de clan din instituÅ£ii, indiferent de profil, de nivel, de mic sau mare. Ei se ajută toÅ£i, reciproc. Ei, cei din instituÅ£ii. AlÅ£ii în clanuri politice. AlÅ£ii în grupuri de miliardari, nu în lei, ci în euro! Clanuri care au rupt hălci din trupul Å£ării ÅŸi îl exploatează în defavoarea celor mulÅ£i, votanÅ£i cu drept democratic numai în ceea ce priveÅŸte votul.
Ei se înjură la TV! Dar cînd se întîlnesc, îÅŸi dau pupături ÅŸi sărută mîna celui care i-a făcut oameni! Se apleacă de ÅŸiră, pupînd urma celui care i-a numit sau le-a dat cale verde!
– Să trăiască naÅŸul!
Unul, zilele astea, vorbea că a uitat cîÅ£i fini are! Doamne, cît bine face satana cu chip de om! AgaÅ£ă ÅŸi pe alÅ£ii, invintîndu-i să fie băieÅ£i deÅŸtepÅ£i! Iar dacă au probleme, să vină să pupe mîna naÅŸului! NaÅŸul să trăiască, naÅŸul are grijă. Respectiv finii, în caz de ceva, să sară ÅŸi să-l apere! Mai lipsesc gărzile înarmate pe stradă, să-i apere pe potentaÅ£i. Au gărzi de corp, gărzi care le fac loc. Namile de doi metri care au uitat de volanul tractorului, au învăÅ£at să dea cu pumnul.
MulÅ£i sunt cei de atunci, ori rudele sau prietenii lor. LanÅ£ul nu s-a rupt. Continuitatea s-a păstrat.
Sala de tribunal a devenit pentru mulÅ£i, ca ÅŸi atunci, un loc unde nu se mai duc cu frică. Din contră, se duceau cu tupeu, cum se duc mulÅ£i ÅŸi astăzi. Atunci, cu puterea relaÅ£iei dînd curci, damigene cu vin, carne ÅŸi altele. Astăzi, cu relaÅ£ii la partide, cu armate de avocaÅ£i, cu dispoziÅ£ii ÅŸi schimbare de miniÅŸtri, cum “convingi” procurorul sau judecătorul. Toate acestea indirect, bineînÅ£eles, prin sistemul de relaÅ£ii. Apoi eÅŸti pus în “aÅŸteptare”, pentru legi ÅŸi ordonanÅ£e date pentru ei sau prescripÅ£ie.
– Ce s-a schimbat, băi frate, se întreabă pălmaÅŸul de la Å£ară, pălmaÅŸ care se uită la gloaba din curte sau la tractorul ruginit deÅŸălat ÅŸi înclinat pe o parte cu roata dezumflată? Cu ce să ar, măi frate? Cu ce să irig, măi neamule? Cu ce să semăn, copile? Åži dacă am recoltă, cui să o dau? AngrosiÅŸtilor, de nu-mi scot cheltuiala?
Multe întrebări ÅŸi cam prea mult, pentru încă o Å£ară bogată ÅŸi în acelaÅŸi timp cea mai săracă din Europa! Pînă cînd, măi frate?
Milioane de procese, cohorte de avocaÅ£i, unii judecători care se uită ÅŸi astăzi cu scîrbă la cei din faÅ£a lor. Figuri de ceară ca aceleaÅŸi din regimul trecut, dar figuri în scaune mai înalte, cu dosare mult umflate ÅŸi cu infractori care se plimbă prin sălile de judecată mimînd compasiune, nevinovăÅ£ie. Vezi Doamne, ei sunt politic! Proceduri care nu au de-a face cu actul de justiÅ£ie, încălcări ale legii sau ignorarea lor.
Judecătorului trebuie să i se pună judeacata pe masă. Unii dintre ei nu mai judecă, nu-i mai interesează. Grefierii se străduiesc, unii din ei cît pot, să mai descîlcească încîlceala! Cine-i trage la răspundere pe judecători?
Avocatul invoca bine sau rău legi, sau tace, sau se bîlbaie, sau se înÅ£elege cu avocatul advers ÅŸi lungeÅŸte procesul mîncînd banii la ambele părÅ£i. Unor judecători li se pare normal, habar neavînd de legi. Ei aÅŸteaptă să li se spună dacă este drept sau nu, funcÅ£ie de invocări de partea impricinată, respectiv de partea implicată prin relaÅ£ii, mai mult sau mai puÅ£in politice sau bogate, fie a uneia dintre părÅ£i, fie a celeilalte, partea care are relaÅ£ia mai mare!
Legea este în cărÅ£i, iar dacă nu este invocată sau este încurcată de proceduri, poÅ£i să întrebii: unde eÅŸti tu, JustiÅ£ie, cu balanÅ£a ta cu tot, că tot degeaba.
– Alo… Alo… Sunt avocat… Să trăÅ£i! Cu tot respectul! AÅ£i vorbit acolo? Da… da… acum… da… trebuie să intru la rînd în instanÅ£ă… da, la a doua strigare la dosare… bun… este bine. Să trăiÅ£i! Da, se face… Cum se poate… Da… lîngă pădure… Unde aÅ£i dorit. Da, nu mai departe de lac, la 100 de metrii!… Nu am putut mai mult 600 de mp… Ei… daÅ£i ÅŸi dumneavoastră o masă, aÅŸa, de complezenÅ£ă. Eu nici nu vin. Bun! Să trăiÅ£i! Fug, să nu mă sară iară!
Timpuri noi cu obiceiuri vechi. Cu tehnică de comunicaÅ£ii ultramodernă ÅŸi eficientă în aranjarea situaÅ£iei rapid. Aranjare de situaÅ£ie după colÅ£ul istanÅ£ei sau ferit, cu Å£igara în mînă, mai la o parte, cu ochii atenÅ£i în jur. Cu tăceri ÅŸi întreruperi. Nu se ÅŸtie cine te poate auzi! Åži te poÅ£i trezi lovit de adversar! El poate avea relaÅ£ii mai puternice! Nu se ÅŸtie.
– Ce, frate! Gata, suntem în Uniunea Europeană! Ce să ne mai facă? Suntem ai lor. Åži nu au dreptul la imixtiune în treburile JustiÅ£iei!
Poate cineva să înÅ£eleagă cînd auzi aÅŸa ceva că te prăbuÅŸeÅŸti în tine, te prăvăleÅŸti lovit de trăsnet ca în clipa morÅ£ii, ÅŸtiind că personaje din politic, instituÅ£ii, din miliardarii în euro, cei ÅŸtiuÅ£i ÅŸi neÅŸtiuÅ£i, aveau metri cubi de bani înainte de revoluÅ£ie? 198… S-au găsit la Sinaia, în curtea unor astfel de indivizi… metri cubi de bani, valută, oameni care primeau sau dădeau telefoane ÅŸi hotărau destine? Astăzi unii tot asta fac!
Sala de judecata este mai aglomerată, sala de judecată cu legi care nu se aplică, cu instituÅ£ii acuzate care nu se prezintă. Sala de judecată în care nu se prezintă, începînd de la primar ÅŸi terminînd cu ministru. Sala de judecată care este expusă trocului, fie la cîrciumă, la PiaÅ£a DorobanÅ£i, fie pe holurile imense ale Casei care nu este a Poporului.
Ce a fost ieri, ce este astăzi? De ce încă aceeaÅŸi sală de judecată, cu unii dintre aceeaÅŸi judecători? De ce cu timpurile acelea răsucite în ei, tot unii din ei, astăzi fără simÅ£ire, fără respect, fără a fi om, judecă ei sau neamurile lor?
Ce va fi în viitor? Nu se vor oprii vreodată? Nu va ajunge scadenÅ£a ÅŸi la ei?
Publicat de Viorel Muha in Memorii
catalin
18/09/2008 at 9:32 AMnu e bun de nimic
e naspa
uuuuuuuuuuu boilor
catalin
18/09/2008 at 9:32 AMnu e bun de nimic
e naspa