Croitoria

Impinsa de dorinta de a-mi face haine pe masura, adica inguste, inguste, mergeam adesea la o croitorie din cartier. E genul ala de magazin care nu s-a schimbat mult de la Revolutie, desi in jurul lui s-a construit, s-a demolat, s-a recladit, s-a renovat….

Croitoria are aceeasi firma mare prafuita “Croitorie”. Nici “La Gigel Croitorul”, nici super-oferte, nici un SRL in coada… Doar Croitorie.

Decorul din vitrina e acelasi pe prin 1980…niste manechine fara cap sau membre, dintr-un fel de burete rigid, visiniu sau verzui pe care sta niste stofa aruncata.

De putin timp au mai vandut din spatiu, ca ocupau 100 mp, desi foloseau cred 40. Asa ca spatiul s-a cam injumatatit si au pus termopane la strada. Insa decorul si firma nu s-au modificat.

Cand intram acolo, parca intram intr-o sufragerie unde niste femei coseau. Era covor pe jos, femeile discutau si coseau, ascultau la un radio vechi romante. Nu ma bagau in seama. Parca ma uitam pe geamul unei locuinte sau acultam pe la usi.

Tineam o plasa cu o pereche de blugi de stramtat sau material sa-mi fac pantaloni dupa un model si asteptam sa fiu intrebata ceva.

Dupa minute in sir in care ma uitam pe pereti una din femei se indura: “Ce vrei, copile?” “Am si eu niste pantaloni, sa vedeti..”

“Stai sa vina domnu’ Popescu”. Parca asa il chema pe croitorul sef.

Venea pana la urma si dl Popescu, isi punea ochelarii si se uita. Nemultumit! Intotdeauna nemultumit! “Ce-i cu materialul asta??” “Nu e bun?” “Pai nu e bun, cum sa fie bun?!”

Tragea de el sa-mi demonstreze, il peria, il masura, nu era niciodata bun. Prea gros, prea elastic, prea subtire, prea pretentios, prea putin…

Mai cumparam. Tot nu era bine, modelul era prost! “Pai cum, ca va luati dupa ei, astia imi vin bine…”. “Nu se poate, nu intelegi?”

Pentru ca aia din fabrica aveau nu stiu ce, erau si un pic elastici.. Mai bine ma masoara pe mine. Bine. “Vino in 2 zile, ai auzit?”

In doua zile nu erau gata. Iar intram in cutia aia intunecoasa si prafuita, iar ma uitam pe pereti ignorata fiind… Si pana la urma aflam, “Cum sa fie gata deja?” “Pai ati spus…” “Am spus? Tu nu vezi cate am de facut?” Si ma intorceam dupa cateva zile. De obicei intr-o saptamana erau gata.

Ii probam si nu imi veneau. “Cum nu iti vin? Ai mai slabit?” Da, intr-o saptamana am pierdut 5kg! Nu a masurat bine, desigur. “Nu se poate”, spunea incet in timp ce se invartea in jurul meu, eu stand in sosete cu pantalonii punga la fund… Ii mai lasam cateva zile. Tot nu era bine, era ceva in neregula cu mine. Imi reprosa ca sunt cam slaba, cam inalta, ca de ce nu vine tiparul, ca ar trebui sa-mi vina! Sau “lasa ca merge asa” – pantaloni cu un numar mai mari.

Induram cu stoicism pentru ca voiam sa am pantaloni pe masura. Si pana la urma, dand vina pe alti croitori, colegi de-ai lui, ca nu il ajuta destul, ca nu stiu ce, dupa ce ma amana mult timp, reuseam sa obtin panatalnii mult visati. La care de obicei mai umbla si mama sau bunica, sa-mi vina si mai bine.

Si azi am trecut prin fata croitoriei. Mi-au venit in minte diverse lucruri pe care as putea sa le modific. Dar cand imi aduc aminte de “Serviciul cu Clientii” pe care il induram, imi iau cardul si intru direct la Kenvelo. Nu stiu daca imi vin bine lucrurile, dar stiu ca nu mi-e jena cand intru sa nu deranjez si nu ma cearta nimeni….