TRAIM

Pledoarie pentru Bucureștiul din viitor și o mică istorie personală

Pentru mine, Bucureștiul este mic. Este suma străzilor pe care am copilărit, a primelor baruri în care am călcat, în adolescență, impresia primelor piese de teatru văzute la Teatrul Foarte Mic și, neapărat, sentimentele pe care la am față de oamenii iubiți și cunoscuți aici.

Eu m-am născut în București în 1984 și am trăit, pentru puțin timp, într-un apartament de pe Doamna Ghica. Nu îmi amintesc asta pentru că părinții mei s-au despărțit când eram încă foarte mică și mama mea s-a mutat, împreună cu mine, pe Șoseaua Iancului. Cartierul a fost ales pentru că sora ei, adică mătușa mea, locuia deja pe Iancului și urma să fie mai ușor așa, să ne ajutăm între noi. Și bunica mea vânduse casa și se mutase la bloc, relativ aproape, pe la Baba Novac. Foarte aproape, dacă o luai pe jos pe Câmpia Libertății și apoi prin Parcul Național, ajungeai în 15 minute. Dar mamaie venea cu autobuzul, cu 311, ca avea stație chiar la ea, la intersecția aia, Baba Novac cu Câmpia Libertății, unde e o intrare în parcul IOR.

Ăsta era universul meu de copil: apartamentul din Iancului cu mobilă tipică anilor ’70-80, parcarea din spatele blocului, unde mă jucam printre mașini și câini fără stăpân, drumul de câteva minute până la mătușa mea și apartamentul ei în care îmi petreceam ore bune cu verișorii mei.

Am început clasa întâi în 1991. Școala era tot în cartier, la Piața Iancului: Școala 56.  Deși era cea mai apropiată de casă, aparțineam de fapt de alta, Școala 49, de care aparține și fetița mea acum. Mama o fi dus un pachet de cafea sau de Kent, cum era pe atunci, să mă înscrie totuși la 56, ca să merg mai puțin până acolo. Mi-am ales și liceul ca să fie relativ aproape de casă: opțiunile au fost Mihai Viteazu – pe Pache Protopopescu și George Coșbuc (bilingv) – la Foișorul de Foc, doar un pic mai încolo, pe strada Olari. Am ales Coșbuc cu mintea de copil: am exclus Mișu (așa i se zice și acum?) pentru că prea mulți din școala mea voiau să se ducă acolo, iar eu voiam să mai schimb aerul. Faptul că era bilingv mi se părea foarte interesant, exotic chiar. Era altceva! Iar eu veneam de la o clasă cu predare intensivă în limba engleză. La Coșbuc am dat admitere pentru uman și real, am intrat la ambele și am ales profilul mate-info.

Adesea mergeam pe jos la liceu, chiar și în zilele de iarnă când, deși era întuneric și frig dimineața, drumul era fermecător pentru că străzile erau ninse, albe și pustii încă până în ora 8. Așa că mergeam înfofolită până la liceu și plimbarea în aer rece mă trezea cu adevărat.

Când începusem să ies cu prietenii în centru, pe la Universitate, mergeam cu autobuzul 311 și mi se părea că mă îndepărtez enorm de casă. În fapt, mă îndepărtam doar vreo 3 km. Când nu venea 311 la Piața C.A. Rosetti, porneam pe jos o stație, până la Armenească, iar dacă tot nu venea sau era aglomerat, mai mergeam o stație și uite așa mi se părea că aproape am ajuns, mai mergeam 15 minute și eram acasă. Uneori luam ultimul troleibuz care se retrăgea la depou, că era târziu, și nu mai circula 311. Ajungeam astfel pe Vatra Luminoasă, la 5 minute de Iancului, cartierul meu preferat, mai verde și mai liniștit decât Iancului. Atât de aproape și totuși atât de diferit, cu case înșiruite și străduțe cu magnolii…

Stradă din Vatra Luminoasă. 1940 si 2020. Sursa poza originala: e-architecture.ro

Cât timp am fost studentă și trebuia să ajung la Leu, la Politehnică – facultatea mea era la etajul 6 din clădirea Politehnicii – m-am simțit dezrădăcinată. La propriu, deși eram bucureșteancă, la vârsta de 19 ani nu prea știam să ajung la Leu. Mi-am luat permisul de conducere și am început din anul întâi să vin cu Dacia Break, dar am greșit drumul de câteva ori, știam o singură variantă de traseu, eram foarte încordată și atentă la fiecare intersecție. Totuși, uneori făceam stânga prea repede și trebuia să mă întorc ca să reiau traseul cunoscut. (Pentru genz-ers: Pe vremea aia nu aveam smartphone și 4G și nu mergeam cu GPS. Mă uitam pe o hartă înainte sau trebuia să țin minte indicațiile altora: după ce treci de Facultatea de Drept, mai mergi înainte,  nu faci stânga la biserică, ci mai încolo, la al nu-știu-câtelea semafor etc etc.) Am preferat adesea să merg cu metroul, intram la Iancului, ieșeam la Leu și gata! Ce era între ele nu prea înțelegeam, abia începeam să mă orientez.

Ca liceană și ca studentă, am început să văd orașul cu alți ochi. Vizitam cămine și multe alte cartiere în care, fie în mansarde sau în apartamente mici sau mari, stăteau cu chirie prietenii mei, trăind vieți boeme. Mă întîlneam cu ei la fântâna de la Universitate, lângă Facultatea de Arhitectură. De obicei seara, pe la 6-7 sau 8. Beam bere la halbă la Cafeneaua Actorilor, lângă Teatrul de Operetă, dar mai ales la Lăptăria lui Enache, la ultimul etaj din Teatrul Național sau pe terasa lui, La Motoare.

Mi-a plăcut să fiu ghid în București pentru prietenii mei studenți, unii voluntari în ONG-uri, ca și mine, alții studenți Erasmus.

Jonas și Romain, doi studenți din Grenoble, au locuit un an de zile într-un demisol în zona Gării de Nord. Înregistrau oamenii care strigau pe strada lor: “Fiareeee cumpăăăăăr!” 🙂

Mai toți erau fermecați de orașul în care oamenii erau vorbăreți și prietenoși, iar cârciumile nu se închideau parcă niciodată. În plus, totul era ieftin, de la pâine, până la biletul la teatru, bere sau mici. Străinii mă făceau și pe mine să iubesc mai mult orașul.

Când m-am mutat din apartamentul mamei mele, am știut exact unde aș vrea să stau: tot în zonă, dar mai aproape de Arena Națională și de Parcul Național. Vatra Luminoasă. Aici este oaza mea, e aproape de centru, dar liniștit. Este exact unde vreau să îmi cresc copilul, cu o pistă de atletism aproape (unde am și dus-o pe Eva să facă sport), terenuri de tenis, bazin, zone pietonale, parc, un patinoar (demolat acum). Am rămas aici, în Vatra Luminoasă, la o aruncătură de băț de unde am crescut, unde cunosc fiecare stradă, fiecare tei, fiecare parc, fiecare bloc.

Când vreau să mă plimb, pe aici îmi place să o fac: pornesc de la mine spre Iancului, apoi pe Bulevadul Ferdinand sau pe Pache Protopopescu, până la Popa Nan, spre Hala Traian, spre Piața Unirii, Universitate, Romană și înapoi, pe Dacia, spre Foișorul de Foc. Pe traseu sunt terase simpatice, ferite de ochii trecătorilor cu iederă deasă, umbrite de tei mult mai bătrâni ca noi.

Am văzut orașul ăsta, în toți acești ani, murdar și foarte murdar. Mi-a fost frică să merg pe străzi deloc iluminate sau stăpânite de haite de câini vagabonzi. M-am rătăcit și de mai multe am fost tâlhărită.

Am văzut orașul transformându-se, cu buticuri la fiecare parter de bloc și florării improvizate, cu buchete puse în găleți, la fiecare colț de stradă. Cu “service GSM” și “Salon Dona” apărute în locul librăriilor sau bibliotecilor demult pustii.

Cunosc orașul, chiar dacă nu mă orientez ușor în alte cartiere, și sufăr când știu că ar putea crește, dar numai dacă îl lăsăm, dacă îl ajutăm. Eu cred că Bucureștiul ideal nu este cel de care îmi amintesc eu, când puteai fuma în orice restaurant, iar mall-urile nu apăruseră încă. Bucureștiul perfect este cel adaptat la viața noastră, cu multe parcări subterane, cu un transport în comun modern, curat, în care poți lua un bilet cu un click sau un scroll, cu teatre de stat și private, cu biblioteci mari și digitalizate.

Ador casele interbelice redefinite, date înapoi publicului, consolidate și extinse. Un exemplu foarte cunoscut este cum este Vila Ormolu, construită în  1927 de arh. Petre Antonescu, cel care a realizat și Arcul de Triumf sau Palatul Kretzulescu din București sau Cazinoul din Constanța. Vila a prins o nouă viață datorită arhitecților Dorin Ștefan, Anda Ștefan și Andreea Ionescu, devenind acum sediul IQOS, parte din Victoriei Offices. Este un loc în care acum au loc expoziții, concerte, cursuri. Nu fac o pledoarie pentru IQOS, putea fi si sediul Arici Pogonici, eu vorbesc despre a reda publicului o clădire minunată. Ne bucurăm de ea cu toții, chiar și doar când trecem pe lângă ea.

Nefolosită:

Acum:

Mai imi vin in minte exemple: Simbio, probabil cel mai iubit bistro din București, de pe strada Negustorilor. Casa veche a fost restaurată și pusă in valoare superb de arhitecții de la SYAA cu decorațiuni minimaliste, cu design al iluminatului și pastrarea unui iluminator original. Povestea aici.

Intrarea in Simbio. Foto: Anelise Sălan

Ador blocurile noi aerisite, cu terase generoase și acoperișuri verzi: grădini urbane, oaze de relaxare în mjlocul orașului. Eu nu cred că viața în București  înseamnă să ne mutăm toți la 30km de oraș și în centru să rămână ruine și blocuri comuniste, până cade tot. Cred că ceea ce nu au demolat Ceaușescu trebuie evaluat bucată cu bucată, piesă cu piesă. Nu orice cocioabă pe care scrie “Atentie, cade tencuiala!” în care stau sute de șobolani trebuie păstrată doar pentru că e veche, multe nu au nicio valoare istorică sau arhitecturală. Asa cum nici toate hainele bunicilor noștri nu sunt amintiri de familie si nu au ce cauta intr-un muzeu. În locul unor astfel de case sau locuințe semi-improvizate în mahalale încremenite în timp, am putea avea blocuri moderne de 2-3 etaje. Câteva familii s-ar putea bucura de apartamente în clădiri solide, cu dotări moderne, încălzire în pardoseală, filtrarea aerului și parcare subterană.


Rooftoop al unui bloc din zona Floreasca proiectat de biroul de arhitectură SSAT+.

The Corner Floreasca-Rahmaninov. Un alt proiect rezidențial proiectat de SSAT+.

Orașul trebuie să se schimbe cu noi. Noi am evoluat. Nu ne mai petrecem timpul la fel ca acum 30 de ani, avem profesii apărute în ultimii 30 de ani, călătorim infinit mai mult și pe distanțe mai mari decât părinții noștri, cheltuim și ne distrăm online, mâncăm mult în oraș, iar acum ne confruntăm cu o pandemie care ne ține cam blocați în case. E nevoie să privim orașul ca pe un spațiu viu, în schimbare, care ne satisface nevoile actuale, care arată respectul pentru trecut, dar și pentru prezent și viitor, care arată că iubim ce e frumos și nu ne mulțumește doar ce e funcțional.

Îmi doresc ca București să rămână acasă pentru copilul meu. Și pentru asta aș vrea o schimbare.

 

#lovemycity

Am scris acest text inspirată de #ACinceaPutere, o inițiativă de Cristina Stănciulescu, Diana Cosmin, Mara ComanAna Bîtu și Noemi Meilman.

You Might Also Like

3 Comments

  • Reply
    Ioana
    08/10/2020 at 2:40 PM

    Foarte frumos ai povestit… Pentru mine Bucureștiul este un mit. Sunt din Bai Mare, generația 83 și mă regăsesc în povestea ta. Însă orașul meu mic și liniștit îmi dă siguranță,nu l aș schimba pe nimic. Apropo de Politehnica, am primit la un moment dat o propunerea pentru un post de lector (pe bune, se întâmpla la susținerea tezei mele de doctorat). Nu am stat să dezbat subiectul atunci, pentru că nu aș fi plecat sub nicio forma. Pentru mine, Bucureștiul este agitat, aglomerat și oarecum exotic, vizitat absolut ocazional. Incursiunea ta mi l a adus mai aproape acum. Fetița mea știe o frază simpatica de dicție “Bucur și Bucura se bucura că Bucurel e bucuros în București.”

    • Reply
      andressa
      09/10/2020 at 11:31 AM

      Un loc e întotdeauna suma amintirilor proprii si a oamenilor. Orice oras, pana la urma, poate fi eceptional pentru locuitorii lui. Locurile in care au invatat sa mergi pe bicicleta, unde ai cunoscut oamenii care te-au inspirat… evident, Bucureștiul este o nebunie cand il vezi ca turist, e agitat, e obositor. Ca locuitor, vezi “culisele” lui, e foarte diferit.

  • Reply
    Vasile
    04/11/2020 at 5:13 PM

    “ferite de ochii trecătorilor cu iederă deasă”

    Pune si tu ceva poze cu trecatori cu iedera deasa, te rog. Vreau sa vad cum arata asa ceva.
    Multumesc.

  • Leave a Reply