putele

Eram nedespartiti. Fara el, nu ma puteam relaxa, nu imi puteam opri lacrimile, nu puteam adormi. Era al meu si numai al meu pana intr-o zi cand a disparut brusc din viata mea. A durat zile pana am depasit greaua despartire si am acceptat ca Putele nu se va mai intoarce si trebuie sa ma obisnuiesc fara el.

Carpa primise numele de “Pute” de la mamaie care observase ceva evident: putea. Dupa zile in sir in care dormisem cu ea, urinasem pe ea (nu era ceva personal, dar urinam in pat…), ii supsesem si molfaisem toate colturile si nu o lasam din mana nici 10 minute, deci era imposibil de spalat si uscat… Carpa capatase un miros pe care numai eu il suportam. De fapt, eu il iubeam.

Mama a facut ceva ingrozitor intr-o zi. Mi l-a smuls si l-a spalat. Au urmat multe zile de plansete, pentru ca nu il mai recunosteam, si alte zile in care am “lucrat” la refacerea mirosului. Apoi am fost fericita din nou. Aveam cativa ani cand se intampla asta pentru ca imi amintesc totul. Daca inchid ochii, pot sa imi amintesc chiar si mirosul unic: combinatia de saliva, transpiratie si urina… Horror! Mama l-a aruncat si mi-a dat o carpa noua, curata si parfumata. Era Putelui se incheiase. Nu am acceptat substitutul, iar Putele meu nu mai putea fi recuperat.

In disparare de cauza, i-am oferit si fetitei mele un Pute. Din fericire, nu pute inca. =)) Dar il iubeste si il accepta. Adoarme cu el imediat. Nu vreau sa ii frang si eu inima, asa cum mama mi-a frant-o mie. Asa ca, pana la majorat, nu-l mai spal!