Cand am citit Quo Vadis de Henryk Sienkiewicz (Quo Wadis in editia pe care o am eu), acum nu-stiu-cati ani, am zis: “Bai, n-are cum!” Eram la varsta la care iubire insemna sa te saruti pe holurile scolii, sa pipai fetele la petrecerile la care au baut prea mult, sa numeri cati dintre prietenii tai au inceput deja sa faca… prostii. Iubire insemna orice altceva decat ce citeam eu acolo. Si, sincer, pana de putin timp (cativa ani?), tot asta am crezut despre iubire: ca daca nu se vede, nu exista.
In Quo Vadis, se iubeau… alfel. Ma tot gandesc la iubirea aia virginala. O fi posibil sa iubesti pe cineva fara sa-l atingi? Fara sa-i ceri nimic? Pentru care sa faci orice? Sa iubesti numai cu sufletul? Atunci credeam ca nu, acum cred ca da. Poti iubi pe cineva si fara sa-l vezi sau sa-l vezi rar, de la distanta. O iubire care se consuma prin priviri si zambete. Cred ca e o iubire mai profunda decat cea carnala.
E suficient sa stii ca acel om exista.
Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!
3 Comments
marilena
05/07/2012 at 11:17 AMam descoperit azi blogul tau!este super dragut si promit sa-l vizitez des!http://msfashionstreet.blogspot.com/
ddunia
06/07/2012 at 6:47 PMSi cand se pune cineva sa povesteasca, cineva care a cunoscut iubirea carnala, vorbeste tot despre priviri si zambete. Privirile sunt eternul povestilor de dragoste.
A.
07/07/2012 at 1:53 PME cu totul speciala, diferita, dar nu cred ca neaparat mai profunda. Cred ca profund e (si) cand vezi zi de zi un om asa cum e el, cu totul si il iubesti tot mai mult si mai apasat pentru tot ce iti ofera (la distanta iti mai imaginezi lucruri, il cam cresti in mintea ta din cuvinte). Sunt convinsa ca poti trece prin orice pentru cineva pe care nu l-ai vazut niciodata si de care te-ai indragostit in scris sau cu care ai petrecut doar o zi sau cateva si-apoi s-a dezvoltat la distanta (am avut parte de asa ceva si a fost foarte romantic), insa nu as zice ca un mod de a iubi e mai cu mot, ci ca e doar altfel.