recensamantul populatiei si bradul rusinii

Cand eram mici, eu si verii mei aveam o traditie de Craciun: cand parintii ne aduceau brazii acasa, inainte sa apucam sa il impodobim frumos, cu globuri si beteala, aruncam in el tot ce sa gasea in sertarul cu sosete si chiloti. Le aruncam pentru ca oricum eram prea pitici ca sa ajungem pe crengile de sus, iar lenjeria se aseza numai bine in urma aterizarii.

Intr-o zi a venit popa cu busuiocul sa ne stropeasca peretii, cum se face sa sarbatori, si mare i-a fost mirarea cand a vazut bradul plin de chiloti. Este de prisos sa spun ca matusa si bunica mea, parca ele erau acasa cu noi atunci, s-au uitat numai in pamant si s-au facut rosii de rusine mai ceva ca un costum de Mos Craciun.

Ei bine, astazi a venit la mine acel Gigel cu formulare dupa el. Omul cu recensamantul. Si cum se asezase el la masa sa completeze hartii, eu am aruncat o privire prin casa si mi-am dat seama ca de galerii stau atarnate cearsafuri roz cu floricele. Pe uscator nu mai incapusera. Sigur, nu era la fel de rau ca atunci cu chilotii in brad, dar m-a napadit un sentiment de rusine… Apucasem sa ii zic ca imi cer scuze pentru dezordine, dar ca nu stiam ca o sa am musafiri (asta asa, de fitza, ca mi se parea decent: e curat si rodine si pe masa era doar un ceainic), dar nu imi dadusem seama ca am lenjeria de pat atarnata la geamuri ca un drapel al nesimtirii.

Ca o lady, i-am oferit niste ceai si, spre norocul lui, nu a vrut. Avea o cola dupa el. Zic “spre norocul lui” pentru ca era un ceai detoxifiant de la Whittard of Chelsea care… sa zicem doar ca nu e pentru incepatori. Si el parea un incepator. Bine ca a scapat. Si am scapat si eu de recensamant.