fericirea si statul degeaba

Stateam si eu la o cafea cu o prietena si vine vorba de-o tipa care a emigrat.

Zic: “Bravo ei, sa fie fericita. Si cu ce se ocupa acolo?” Si prietena mea zice “Pai, deocamdata invata limba.”. Zic “Da, inteleg, si dupa aia ce are de gand?” – “Pai, poate face un copil peste cativa ani…” – “Si pana atunci?” – “Invata limba, sta acasa, se obisnuieste…”. Se obisnuieste cu televizorul sau cum?

Ce asteptari mici sa ai de la viata ca sa fii fericita stand acasa, asteptand sa vina sotul de la serviciu? Ce viata e aia? Si ce te faci daca sotul se cupleaza cu o colega de serviciu? Ca na, asa e-n viata. Tu incotro o iei? Te apuci la momentul ala sa muncesti… ca ce? Reprezentant Avon? Bine, nu ca trebuie sa-ti traiesti viata asteptand momentul in care trebuie s-o iei de la capat singur, dar trebuie sa evoluezi, sa devii din ce in ce mai puternic, sa fii gata pentru orice, sa iti ajuti familia, sa fii un stalp, nu un parazit pentru cei din jur.

Si ce fel de personalitate are cineva care nu are disciplina pe care ti-o impune o slujba, fara cu responsabilitati si fara ambitii? Personalitatea unei pisici capabile numai sa manance si sa se alinte, banuiesc. 🙂

Si nu ma refer acum la mamele care au bebelusi in scutece, mi se pare normal sa faci o pauza la serviciu ca sa te asiguri ca fii-tu sau fii-ta stie cine e ma-sa si stie ce e voie si ce nu e voie. Dar dupa ce copilul intra la cresa, la gradinita sau la scoala, tu sa nu faci decat sandivisuri? Cum o fi?

Imi este imposibil sa inteleg existenta celor care se limiteaza la a fi un accesoriu al cuiva, care nu lupta si nu se bucura de satisfactii aduse de viata personala, dar si de cea profesionala. Nu zic ca e rau sa fii casnica, doar ca eu nu inteleg cum de oamenii care stau nu se urca pe pereti!