Renunt. Ma simt usurata.
Uneori, cel mai bun lucru pe care il poti face este sa nu mai astepti si sa nu te mai astepti la nimic. Pentru ca asteptarea si mai ales asteptarile te tin incordat si, stand asa drept, obosesti. Ca atunci cand eram in clasa intai si doamna invatatoare ne pedepsea punandu-ne sa stam cu mainile sus pana oboseam. Acum mi-as bate invatatoare cand mi-aduc aminte de pedepsele ei, dar sa nu discutam despre copilaria mea, ci despre prezentul meu.
Renunt. Abandonez.
De exemplu, duca-se naibii de manichiura. Stiti de cand ma tot gandesc ca as vrea sa ajung la manichiura? Nici nu mai tin minte. As fi reusit sa ajung daca imi gestionam mai bine timpul. Asta ma facea sa ma simt un pic vinovata. Am abandonat aceasta grija. O sa ajung cand voi ajunge. Daca voi ajunge. Imi place sa cred totusi ca unghiilor mele li se vor intampla lucruri frumoase.
Am abandonat sa ma intreb si de ce nu ma suna. Primele zile a fost mai greu. In timp insa, nerabdarea devine resemnare. Sa-l sun eu? Oare chiar nu-i pasa? Dar …cui ii mai pasa? E important sa stii sa renunti. “In viata trebuie sa mai si pierzi”, imi zicea un prieten ieri printre rafturi la Ikea, carand un covor si razand cu lacrimi…
E greu de decis daca esti fericit cand nu-ti mai doresti absolut nimic sau esti pur si simplu… trist. Speranta ne face vii sau dependenti de tot felulde rahaturi care de fapt nu inseaman nimic?
Nica asta nu ma mai intreb. Am abandonat deci. Nu-mi mai pasa.
