Ele nu sunt neaparat experiente fericite. Uneori nici neplacute. Uneori nici noi – a treia oara cand am incercat sushi mi-a placut cel mai mult.
Uneori au doar un gust metalic. Si nu le uiti.
Cand am fost prima data la Muzeul de Arta Contemporana in Varsovia era in octombrie anul trecut. Se intuneca mult prea devreme. Pe la 16:30 era deja bezna, frig (eram infofolita ca un eschimos). Eu haladuiam pe langa un parc ca Herastraul, numai ca mult mai paduros, parca eram pe munte, doar ca erau ambasade peste drum, singurul reper al urbanismului. Am intrat din greseala intr-un Observator Astronomic – nici macar nu era deschis publicului – m-am inteles din semne cu portareasa, nu nimerisem bine. In fata mea iesea un baiat din cladire – exact genul pe care il cautam. Era si el foarte infofolit, parea de vreo 25 de ani, inalt si cam grasun, purta ochelari de vedere si avea pe fata acnee. Un fel de seful natarailor din liceu aproape ajuns la maturitate, as fi facut pariu ca era pasionat de astronomie si venise acolo desi nu era deschis publicului Observatorul, dar se imprietenise cu cercetatorii, ca sa se mai uite la stele. Vorbea ceva engleza, desigur. La varsta lui, era de asteptat.
M-am infipt in el, i-am intins harti, desi ploua peste ele si cerneala colorata se intindea peste numele minuscul al strazilor, i-am povestit ce caut si cum am ajuns acolo. Vorbeam repede si nu i-am dat ocazia sa se eschiveze. Mi-a aratat. Eram aproape. Se tot uita in jur, “e periculos sa umbli pe aici noaptea”, in engleza mi-a spus. “Nici cinci nu e! Ce noapte!?” L-am repezit putin. “Bine, da, dar e bezna… ” Si m-a condus, desi parea grabit la inceput, calcand cu mine prin toate baltile de langa parc pana la muzeu.
Mai aveam 20 de minute pana se inchidea muzeul. I-am zis “ai venit pana aici, trebuie sa ramai. Oricum se inchide in 15 minute”. Nu era pasionat de arta moderna, mai degraba de fizica. I-am zis “n-o sa mori, hai, ce naiba, o sa-ti placa” si l-am convins. Am intrat intr-o sala unde erau proiectate fotografii alb-negru din Ucraina si am stat acolo vreo 7 minute. Era ingrozitor de intuneric, nu-mi vedeam nici degetele, daca mi le bagam in ochi – intelegeti voi – si se auzea doar clic-clic-clic atunci cand aparea un alt diapozitiv. Mi-am eliberat mintea de ganduri, desi initial ma tot intrebam daca seful natarailor pe care-l intalnisem cu 10 minute in urma ma credea nebuna sau pur si simplu foarte ciudata. Foarte ciudata sunt, desigur, dar nebuna nu cred. Mi-a trecut acest gand, sa creada ce-o vrea, si m-am cufundat in intuneric. Era atat de intuneric ca nu imi dadeam seama la ce distanta statea aproape necunoscutul de mine pe bancuta, in fata diapozitivelor. Nici nu ma interesa.
Imi amintesc perfect imaginile proiectate. Foarte triste si cu multa zapada. Imi amintesc si “nedurerea” de stomac, prin comparatie cu prima mea vizita la MNAC-ul nostru, cand abia ma tineam pe picioare de emotie pentru ca eram indragostita. La acest muzeu eram calma si fericita. Nu prea entuziasmata, desi simteam ca nu voi uita niciodata acel moment.
Am parasit sala aceea ca sa mai avem timp sa vedem si restul expozitiei. Am vazut multe fotografii, am ras de niste “home-videos” foarte neinteresante si, pentru ca se inchidea, am plecat.
Era la fel de bezna cand am iesit, desigur, cum era si cand intrasem. Trecusera doar 20 de minute. Ne-am urcat intr-un autobuz, am vorbit despre una, alta, daca mi-e dor de casa, cum ma descurc cu poloneza, ce mai fac in restul timpului, in afara de mers la facultate. Chiar ne intelegeam bine. Am ochiul format pentru oameni misto. Fac pariu ca ii placea si Seinfeld. A venit brusc statia mea si am coborat. I-am multumit pentru tot ajutorul in timp ce coboram. El mi-a urat bafta si usile autobuzului s-au inchis. Cred ca ar fi vrut sa ma invite la Observatorul Astronomic candva, nu din motive romantice, ci pentru ca nu parea sa aiba o viata sociala prea activa (asa e cu top managementul natarailor, but I have a way with them) si pentru ca eram singura cautand un muzeu intr-un oras dintr-o tara necunoscuta, pe bezna si frig. Dar nu a apucat sa imi propuna asta, usile s-au inchis si nu l-am mai vazut. Nici nu mai stiu cum il chema.
Experientele de neuitat sunt un amestec de vreme, luminozitate, potrivire, umor, sincronizare si gust metalic.
24 Comments
psiheea
06/09/2007 at 10:44 PMexperientele de neuitat nu sunt neaparat cele mai frumoase, nici cele mai urate… sunt doar cele care produc o emotie neasteptata. de-aia le si tii minte. frumos articol!
unuzero
07/09/2007 at 12:29 AMcerem o mana de ajutor, va rugam:
http://blog.360.yahoo.com/blog-yz7.xfAkda8JZHBgcrHuWRA-?cq=1&p=315
luca
07/09/2007 at 9:02 AMeu retin imagini tot timpul, si senzatii, franturi de viata care uneori revin dupa un timp, si indiferent din ce situatii sunt rupte, parca ma ia o stare negativa.
printre ele se numara si zilele intunecoase de acolo, frigul pe care il simteam, acelasi parc, pozele alb negru facute iarna (parca era totusi letonia sau litunia in noiembrie), imaginea turnului de sticla care se vedea pe geamul intredeschis al bucatariei in timp ce fumam…
frig, gri, intuneric, un fel de tristete ciudata. vine toamna si aici… ah, dar sa nu uitam nici glumele faine din parcul mare de tot. am ras bine atunci 🙂
Bogdan
07/09/2007 at 12:37 PMSuper-tare !
Tocmai mi-am adus aminte de o privire, restul nici nu mai stiu cum arata 😀
Alina
07/09/2007 at 4:33 PMCum de nu ne-ai impartasit experienta asta atunci? Ti-ai dat seama de la inceput ca e de neuitat si te-ai gandit sa scrii alte lucruri mai neimportante atunci, mizand ca pe asta poti sa o scrii oricand? 🙂
Cristi
07/09/2007 at 5:44 PMExperienta mea e una din studentie. Lucram part-time pentru o firma de research iar job-ul presupunea sa merg in orasele din Moldova si sa fotografiez panourile publicitare ale Connex (pe vremea aia). Super tare, stiu – m-am plimbat de mi s-a acrit.
In cateva orase pe care le cunosteam m-am descurcat, insa in Bacau nu ajunsesem pana atunci si acum trebuia sa merg si, mai mult, sa il bat de la un capat la altul, crosetand un traseu exact.
Eram pierdut in spatiu 🙂 si cum eram sub presiunea timpului (venisem cu trenul de pranz si trebuia sa iau altul inapoi pe la 18) mi-am zis ca mai bine intreb pe cineva cum ajung in diverse locuri din oras.
Am oprit prima persoana care trecea pe langa mine, si am rugat-o sa se uite pe lista mea cu adrese si sa-mi dea ceva sfaturi. Era o fata – what else :)- si una din primele adrese era un panou din curtea liceului unde invatse (tocmai terminase liceul).
S-a oferit sa imi arate unde e… si dupa aceea a mers cu mine si la urmatoarea adresa. Si apoi si la urmatoarea. Si am vorbit… Si in 3 ore am dat ocol orasului.
Am mers prin locuri total neimportante.. ca blocul X de langa Magazinul Selena si intersectia dintre Strada Y si Z insa nu asta mi-a ramas in minte ci fata aceea pe care de atunci n-am mai vazut-o. Si la care nu m-am mai gandit de ani intregi… ci doar acum cand am citi post-ul tau.
Nu pot sa cred cat de mult se aseamana experientele de mai sus.
Si ca sa-i raspund Alinei – nu e un fapt pe care il povestesti/apreciezi atunci cand se intampla… e ceva ca vinul vechi. Trebuie sa fii intr-o stare anume ca sa iti amintesti si sa-l gusti. Sau cel putin, asa e in cazul meu.
andressa
07/09/2007 at 11:27 PMAlina,
e doar o impresie ca asta e un jurnal de-adevaratelea – ca as scrie ganduri sau intamplari cronologic. Putine sunt la zi de fapt. Ca si aceasta.
andressa
07/09/2007 at 11:29 PMsi imi pare rau ca ti s-au parut neimportante lucruile scrise atunci.
Eu
08/09/2007 at 1:36 AMFara nicio legatura, sau poate…
M-am gandit, cred ca o sa-ti placa. 🙂
http://www.trilulilu.ro/jesuismymind/94b459a2047031
Vic
08/09/2007 at 3:55 AMBuna!
Acuma ti-am citit post-ul:
http://www.andressa.ro/2007/02/reversul-medaliei.html
🙂 Sunt putin ramas in urma, pentru ca te-am descoperit de curand …
Vreau doar sa-ti scriu ca imi place foarte mult ce si cm scrii … probabil fara sa vrei imi faci zilele mult mai vesele decat sunt de obicei …
Tine-o tot asa!
Vic
runbaby
08/09/2007 at 10:25 AMvineri dupa-amiaza, in drum spre iasi, spre o iubire la distanta, tren arhiplin cu studenti care plecau din bucuresti acasa peste weekend. multimea impingea din toate directiile, asa ca am mers trei ore lipita de un baiat (ne-am trezit blocati unul langa altul). we hit it off just great, nu s-au spus nume, nu s-au pus intrebari concrete, am vorbit doar carti, filme, muzici, vise :). la buzau s-a aplecat si m-a sarutat usor pe buze si a coborat din tren. absolut memorabil :).
Sabina
08/09/2007 at 10:57 AMDespre experienţe – o bună parte din ele sunt unice. Arareori găseşti două alike. Şi atunci se iveşte pattern-ul. Şi e imposibil să nu te atingă fiecare într-un fel sau altul. Inclusiv indiferenţa e totuşi o reacţie 😛
Altceva e în neregulă, un nerd nu-i un nătărău totuşi :P. Nu de alta, dar e greu de crezut că un pasionat de fizică e prost, neghiob :D.
The Lucifer Principle
08/09/2007 at 12:21 PMIsn’t Sushi.. deadly?
░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░
░░░░░░░░░░░░░░░▒▒▒▒▒▒░░░░░░░░░░▒▒▒▒▒▒░░░░░░░░░░░░
░░░░░░░░░░░░░░░▒▒▒▒▒▒▒▒░░░░░░░░▒▒▒▒▒▒░░░░░░░░░░░░
░░░░░░░░░░░░░░░▒▒▒▒▒▒▒▒░░░░░░░░▒▒▒▒▒▒░░░░░░░░░░░░
░░░░░░░░░░░░░░░▒▒▒▒▒▒▒▒░░▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒░░░░░░░░░░░░
░░░░░░░░░▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒░░░░░░░░░░░░
░░░░░░░░░▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒░░░░░░░░░▐▐░
░░░░░░░░░▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒██▒▒▒▒▒▒▒██▒▒▒▒▒▒▒░░░░░░░▌░▐▐░
░░░░░░░░░▒▒▒▒▒▒▒▒██▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒██▒▒▒▒▒░░░░░░░████░
░░░░░░░░░░▒▒▒▒▒██▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒██▒▒▒░░░░░░░░██░░
░░░░░░░░░░▒▒▒██▒▒▒████▒▒▒▒▒████▒▒▒██▒░░░░░░░░██░░
░░░░░░░░░░▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒░░░░░░░░██░░
░░░░░░░░░░▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒████████░░
░░░░░░██▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒██████████▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒░░░░░░░░░░
░░░░██░░▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒░░░░░░░░░░
░░██░░░░▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒░░░░░░░░░░
░░██░░░░▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒░░░░░░░░░░
░░░░░░░░▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒░░░░░░░░░░
░░░░░░░░▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒▒░░░░░░░░░░
░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░██░░░░██░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░
░░░░░░░░░░░░░░░░██████░░░░██████░░░░░░░░░░░░░░░░░
░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░
andressa
08/09/2007 at 12:41 PMDar experienta de neuitat pe care o povesteam este linistea pe care o ascultam cand ma uitam la diapozitive. Restul era context.
Sabina
08/09/2007 at 1:41 PMA, ştiu. Apropo de nerd-ul în cauza era doar ca o paranteză.
andressa
08/09/2007 at 1:49 PMSabina,
dar nu era de rau ca era seful natarailor. Si eu sunt (eram in liceu de fapt) pasionata, nu voiam sa spu nca era un ratat. Ci doar ca nu arata ca un cantaret lation…
paul
08/09/2007 at 2:03 PMAsa ca Pepe? 🙂
stingo
09/09/2007 at 12:08 AMŞtii că şi eu am fost la muzeul acela? Eu nu sunt pasionat de muzee, dar m-a târât iubitul meu de atunci (era în 2000 sau 2001). Mi-a plăcut, totuşi. Era o expoziţie despre arhitectura contemporană şi aşa l-am descoperit pe Oscar Niemeyer.
harry
09/09/2007 at 3:26 AMin mai am fost la o conferinta in Vilnius. In ultima zi am iesit prin oras sa fac niste poze . Nu am luat nici o harta la mine si bineinteles ca m-am ratacit intr acele stradute mici si intortochiate. Eram singur, nici urma de vreun pasant. Deodata vad trei fete, asa la vreo 18-20 de ani. Le-am intrebat pe engleza cum ajung in centru. Ele au inceput sa discute scurt pe lituaniana si mi-au spus apoi sa vin cu ele ca imi vor arata drumul.
Peste 15 minute am ajuns in centru, la catedrala pe care vroiam sa o pozez pe interor. Le-am multumit frumos si dau sa plec. Ele insa spun ca vor sa vina cu mine. Ok, eu fac poze si ele se uita. Cind ies din catedrala i-mi propun sa merg cu ele la castelul de pe deal pentru ca de acolo am o privire de ansamblu asupra orasului. Si mai spun ca si ele stau acolo in apropiere.
Totul incepe sa mi se para suspect, ce vor de la mine?, cum sa scap de ele ? Nu vreau insa sa le jignesc. Asa ca le multumesc pentru invitatie, le spun ca am zbor in 4 ore si nu am timp, insa ca sa ma revansez pentru ghidare le invit la o cafea. Mergem intr-un fel de Starbucks.
Acolo aflu ca ele sint studente la medicina, ca au examen a doua zi si au iesit putin in oras sa-si oxigeneze creierii dupa atita invatat. Si cind m-au vazut pe mine singur si pierdut cu aparatul foto la git, s-au horarit sa-mi arate putin orasul.
Doar atit.
Pur si simplu sa faca un bine unui complet strain fara orice cerinta de recompensa. Un gest tot mai rar intilnit.
Desi mi-au spus numele lor, le-am uitat. Mi-au ramas doar doua poze cu necunoscutele mele din Vilnius.
Catalin
09/09/2007 at 12:19 PMFoarte frumoasa poveste, Andreea. Foarte frumoasa poveste, Harry.
asklepios cuceritorul
09/09/2007 at 5:21 PMMda, merge, e bună. Mai puţin “gustul metalic” – e doar o portiţă spre lamentaţia melodramatică. Bine, melodrama ne spune pe toţi… e, de asta, obligatoriu să-i dăm drumu şi în comunicare? Nu cred. Oricu, povestea e faină.
Iulian
10/09/2007 at 11:42 AMAndressa, s-a racit destul de tare in Polonia, ploua mult, se intuneca tare devreme…muzeele te asteapta! 😀
Bibliotecaru
10/09/2007 at 3:34 PMPoate că ar trebui să pui astfel de lucruri în romane si nu pe un blog spre cunoasterea a 50 de cititori. Eu unul as vrea sa citesc intreaga carte. Pentru ca daca acela din spatele usilor inchise ti-a fost sortit, restul vietii este probabil un sir intreg de coincidente nefericite. Intr-un final sufletul ar muri din prea multa lipsa de implinire.
Iar Dumnezeu intreaba pe cea care asteapta plecarea usilor inchise: “De ce esti tristă?”. Şi ea răspunde: “Pentru că am spus La revedere! dar am simtit Adio!…”
ardnaxela » Blog Archive » Momente de neuitat
14/11/2009 at 12:53 AM[…] Andressei (dar despre asta voi vorbi alta data), si intr-una din insemnarile ei recente vorbea despre experiente de neuitat. Bineinteles, imediat mi-am adus aminte un astfel de moment… In clasa a […]