Am vazut un film care mi-a transmis multa tristete. Am inteles jumatate din scene din mimica actorilor. Filmul este in engleza, spaniola, japoneza, araba si limbajul semnelor. Este subtitrat in poloneza. Am inteles doar engleza si spaniola 100%, pe restul le-am ghicit.
In film, ca intr-un joc de Domino, se trasnmite un impuls. Un film la care am plans. Ca un facut, imi curg lacrimi cand vad un barbat cu riduri la ochi plangand. Un film dupa care nu s-a ridicat nimeni din sala de cinema nici dupa 5 minute de la final. Se mai auzea cineva pe randurile din fata suspindnd cand eu ieseam. Am stat pe ultimul rand din spate, ca de obicei, dar a fost prea in fata de data asta.
In timpul filmului m-a sunat cineva. Un student polonez la Stiinte Politice. Este prietenul unui prieten al unui prieten al unei prietene de-ale mele. Si, desi suna a banc, daca tot suntem in acelasi oras si avem cunostinte comune de ordinul n am fost pusi in legatura – sa ne cunoastem.
Tot asa, din fiinta in fiinta, am simtit vibratiile cuiva si parca imi moare cineva. De doliu, nici genele nu mai poarta rimel de ceva timp.
Asta facem noi, transmitem. Scriem pe blog si isi fac si altii bloguri. Scriem pe blog si ne viziteaza lumea, ne cauta, ne suna, ne cunosc, ne indragostim si apoi murim de dor.
Mai sunt zece zile.
