bodyguardul

De cateva ori pe saptamana ma duc la ofarmacie din cartier sa ma uit la produse si sa cumpar cate ceva. Recunosc,merg mai mult sa ma uit la parfumuri, la creme, la balsamuri de par, sa facplanuri legate de ce voi cumpara data viitoare cand voi veni si plec multumita,cu o cutiuta de vitamina C sau un tub de pasta de dinti, dupa ce privesc zecide minute coloratele ambalaje. Angajatele farmaciei despre care va vorbesc mastiu deja. Le citesc asta in priviri, cand intru zgribulita, nemachiata siechipata cu aceeasi geaca neagra de fiecare data. Ma luminez la fata vazand unmare panou pe care scrie seducator “50\% reducere”, iar cele doua fete tinere,frumoase, in halate albe ma saluta cald, ca pe o vecina la lift, pe care ocunosc din priviri, dar cu care nu discuta niciodata prea multe.

Daca cele doua farmaciste isi continuasporovaiala sau treaba dupa ce ma vad, bodyguardul, un tip scund, brunet, devreo 30 de ani se incapataneaza sa ma spioneze atent, secunda de secunda, intimp ce ma invart fara tinta prin magazin, uitandu-ma la rafturi. Dacaprodusele sunt asezate pe etajere rotunde si eu ma rotesc in jurul lor,bodygurdul se roteste cu mine, la numai un pas in spatele meu. Daca ma intorciritata, simtindu-i respiratia in ceafa, tipul se uita pe pereti, fluiera, caun copil prins asupra faptei. Daca ma mai si aplec, la un raft de jos, sacitesc instructiunile de pe eticheta unei creme, individul in uniforma seapleaca si el, vigilent, stand la jumatate de metru de mine, sa nu cumva sa-iscape o masca de fata sau un balsam de par pe care am pus mana. Cand incerc untester de parfum, sta suficient de aproape de mine incat sa poata simti si elmireasma, iar cand trec pe langa produsele mici, de machiaj de exemplu, e cuochii lipiti de buzunarele mele – semn ca acestea sunt mai usor de furat!

Vigilenta lui e pe jumatate nejustificata:la iesirea din magazin se afla un aparat ce detecteaza codurile de bare aleproduselor neplatite iar farmacia are numai opt metri patrati: cam greu sa facicine-stie-ce scheme cu un sapun, sa-i rupi codul de bare si sa-l indesi ingeanta!

De cateva ori pe saptamana, de mai mult dedoi ani, ma duc si suport aceasta supraveghere umilitoare pentru ca nu ma potabtine sa nu ma vad inconjurata de produse cosmetice. Cand am povestit totulunei prietene, a ras si a spus ca e clar ca tipul ma place si ca e prea timidsa-mi spuna. Probabil spera sa intru eu in vorba cu el la un moment dat. Ar ficiudat, zic eu, sa fie asa pentru ca individul procedeaza la fel cu toticlientii magazinului. Sa nu credeti ca nu am fost atenta! Am stat si eu cuochii pe el, cum sta el cu ochii pe mine, cand altii se uitau curiosi prinrafturi. Si lor le respira in ceafa cu aceeasi perseverenta, si pe ei ii enervaacuzandu-i din priviri de tentativa de furt si cu toate aceastea nimeni nu iispune nimic.

Resemnarea la tacere

Ca si mine, cei hartuiti tac, suportacuminti privirile inchizitoriale ale omului de paza. Acceptam sa fim astfeltratati de parca parerea noastra nu ar conta, iar fisa de post a bodyguarduluiar fi litera de lege pentru noi toti. Scrie acolo sa se asigure ca nu furam?Sa-l lasam atunci sa ne enerveze. Scrie acolo ca el ne protejeaza de raufacatori?Sa-l lasam sa-si faca treaba atunci. Asa cum stie el. Spionandu-ne. Laurma urmei ce putem face? Sa punemun biletel anonim (ne-am semna, dar avem card de fidelitate si poate dupa aceeanu ne mai primesc…) in care sa scriem ca ne deranjeaza bodyguardul…? Savorbim cu farmacistele? Si ce se va intampla? Sceptica, o prietena suparata siea de serviciul cu clientii al multor magazine si dezamagita de societateanoastra in general, imi raspunde pitigaiat: “Ni-mic!” Tot ea continua pledoariapro-resemnare: “Asa sunt romanii, nesimtiti. Nu-i intereseaza ce e in jurullor. Asta e Romania. Niciodata nu se va schimba” Am un sentiment de deja-vu.Cand vorbeam despre participarea la vot, multi cunoscuti imi spuneau acelasilucru: “De ce sa votez, daca efortul meu va fi in zadar?” Cu alte cuvinte,suntem condamnati sa suportam abuzurile oricui ca pe un lucru natural, faradrept de apel. Strangem din dinti si mergem mai departe, pentru ca“C’est la vie”, cum spune francezul.

Acest diagnostic de boala incurabila alsocietatii noastre imi da fiori. Chiar nu mai avem nici o speranta? A ajunsbodyguardul sa fie Big Brother, iar noi pioni pe tabla sa de sah? Am putea, vetispune, sa mergem in alta farmacie, in alt magazin, dar nu ne va astepta acoloun alt bodyguard? Pentru ca, de fapt, acest paznic suparator se regaseste si invanzatoarea obraznica, in functionarul nepoliticos, in politicianul corupt sau chiarin noi insine de fiecare data cand ii deranjam pe cei din jur mizand pe faptul caei nu vor face nimic in legatura cu asta. Nu avem unde fugi. Singurul lucru pecare il putem face este sa ne obisnuim cu ideea ca suntem stapanii propriuluidestin, ca avem drepturi si sa incepem sa nu le aparam. Pretexte de genul “parereamea nu conteaza” sunt dovezi de imaturitate, sunt mosteniri ale unui regim incare eram obligati sa stam deoparte. Adica – si acum ma adresez mai ales celor pesimisti caprietena mea cu “Ni-mic!” – am ajuns in mileniul al treilea sa lasambodyguarzii sa ne ridice tensiunea in timp ce noi suntem prea lasi sa credem infortele noastre?

O sa bombanim in gand si atunci cand un“bodyguard” ne va lua dreptul la vot sau libertatea de exprimare? Eu maine maduc sa-i spun bodyguardului sa nu ma mai urmareasca de parca as avea cazier sinu ma voi lasa pana ce nu ma voi simti respectata in farmacia aceea micuta, undevreau sa admir in voie toate cosmeticele.