Simteam. In vocea lui nu mai auzeam bucuria de a ma auzi. Mi se scurgea printre degete pentru ca nu-l puteam atinge. Se lasa de fumat si de parca si de mine, ma transpira odata ce nicotina si gudronul ii paraseau tesuturile. Oare cand ne lasam de fumat, pe fumat il doare? Oare se lupta sa-ti ramana in sistem? Pe mine ma durea.
Cu fiecare respiratie simteam ca il expir putin cate putin, asa ca am incetat sa mai respir. Ca o consecinta, ma durea cand incercam sa inspir. Intrasem in sevraj. Nu mai mancam, nu mai dormeam. Cand n-am mai putut sa plang, am inceput sa tremur. Zvacneam transpirata in timp ce derulam febril scenarii tortionare. Vorbeam cu el, imi spunea ca nu-i mai pasa. Asta vedeam si cu ochii deschisi. Eram epuizata.
Nu ma ridicam, ma taram greu pana la baie de cateva ori pe zi si atunci imi era mereu teama sa nu cad si sa ma lovesc mortal intr-o secunda in care imi pierd din nou total dorinta sa mai respir. Ma cuibarisem in patul unei prietene. Mi-era frica sa nu dispar fara ca cineva sa observe. Ma voiam in vizorul cuiva care simte timpul sincronizat cu ceasul si nu cu propriile-i drame. In plus, poate existenta era contagioasa, as fi reusit si eu sa fiu din nou.
Cand am amortit de-atata chin, cand ma obisnuisem cu gandurile opace atat de mult incat nimic nu m-ar mai fi zdruncinat, nu m-ar fi scos din sila si tristete, am inceput sa ma ridic din nou. Aveam in minte gandul tembel de la inceput: “Depinde de mine”. Prostii. Nici atunci nu depinsese de mine si nici cand imi veneau cuvintele in minte din nou nu depindea de mine. Dar m-am mintit cu eroism inca o data si am inspirat adanc. M-a durut, muschii intercostali erau inca incordati, dar m-am prefacut ca nu simt si am continuat sa respir.
Ca sa imi iau la revedere la ceva timp dupa aceea, in mod simbolic, am recuperat niste lucruri de la el. Ca si cum mi-as fi luat inapoi bucata de mine data si apoi am asteptat sa inceteze cosmarurile.
A durat ceva. Si totusi, ce repede trece timpul.
