ganduri aiurea…
Am un virus in computer. Da-l naibii. Adica ma intereseaza prea putin. Alarma aia tot canta, eu am incercat sa-l sterg, dar adevarul e ca nu-mi pasa. Daca intr-o zi nu o sa mai mearga computerul sau nu voi mai gasi datele pe el nu voi tresari. Stiti, am acel calm al tipului hipnotizat din Office Space. Misto film. Tipul ala caruia nu-i mai pasa de chestii. Cam asa sunt si eu. Daca se strica… eh, cui ii pasa? Cam asa eram si cand am cazut de pe cal atunci si imi curgea mult sange din cap. Adevarul e ca m-am gandit ca daca o sa mor… eh, asta e. Nu aveam nimic anume de rezolvat, de transmis. Era ok. Adica nasol, dar ok. Eram foarte calma. Nici macar curioasa nu eram in legatura cu ce ma asteapta. Ma gandeam ca voi afla la momentul potrivit.
Ieri am avut o zi destul de stresanta pentru ca ma tot gandeam ca nu ma suna. Cineva anume, desigur. Ma intrista atat de mult faptul ca eu ma gandesc la el si el, iata, nu se gandeste la mine, ca de cate ori imi aduceam aminte imi venea sa plang, asa, deodata, in mijlocul zilei, indiferent ce faceam. Asta ma tulbura. Imi mai curgea asa o lacrima din senin. In rest, eram bine. Sunt bine. Pe cuvant. Dorm bine, mananc bine, citesc cat pot de mult ca sa pot scrie mult. Doar ca ma macina dorul.
Ieri am mers cu metroul. Ma intrebam eu, injurand putin pentru ca nu ma suna si de ce nu ma suna, sa mor daca inteleg barbatii, de fapt oamenii in genere, fir-ar sa fie, ma intrebam deci daca sunt fericita si am un moment de tristete sau daca sunt nefericita. Si nu imi dadeam seama daca e normal sa ma intreb asta. Eu nu pot sa sufar, stiti, raspunsurile de tip “Daca iti pui astfel de intrebari inseamna ca e ceva in neregula”. De unde stii tu, mah, ca e ceva in neregula?? De ce sa nu ma intreb? Adica daca te intreaba cineva “il iubesti?” si tu zici “nu stiu” nu inseamana neaparat ca nu-l iubesti. Poate nu stii daca sa spui asta… Nu stiu, de fapt. Oricum eu ma intrebam daca in esenta sunt fericita si am ganduri aiurea sau sunt nefericita si uneori am zile bune.
Eram in metrou cand ma gandeam la asta, iar in vagon a intrat un baiat atat de misto ca dintr-o singura privire l-am dezbracat si l-am sarutat peste tot. Baiatul a tresarit cand mi-a intalnit privirea. Cred ca avea doar vreo 17 ani. Am revenit la gandurile mele atunci si m-am gandit ca de fapt toti ne dorim doar… mai putine vorbe.
M-am mai gandit eu la nebunie. Stiu ca sunt nebuna. Ca de fapt, zicea un prieten, toti suntem nebuni si incercam sa-i convingem si pe altii ca felul in care noi vedem lumea e cel mai aproape de adevar. El zicea de fapt de muzica atunci si de faptul ca incercam sa facem prozeliti. Oricum e o chestiune de gust. Sa-ti placa nebunia altuia, ca nebuni suntem toti.
A fost un sentiment neobisnuit sa-mi fie dor iar si nu mi-a placut sa sufar asa. (Cred ca vorba de “suferi ca un caine” vine de la privirea plina de durere a unui caine… Nu stiu de ce ma gandeam la asta, I’m a cat person.) Nu mi-a placut si eram chiar furioasa pentru ca voiam sa inceteze senzatia si nu stiam cum sa fac. Pana la urma mi-a trecut din intensitate golul… Eu cred ca e o chestie de autodisciplina sa fii oarecum fericit. Sa ai ambitia sa mananci bine, sa faci sport, sa dormi bine. E al naibii de greu sa fii deprimat cand ai toate lucrurile astea puse la punct. Cel putin asa e la mine. Asa ca, daca ma apuca tristetea, ies la aer, alerg, inot, mananc bine si ma culc, iar tristetea nu ma prea poate coplesi.
Ma gandesc ca o sa-mi iau televizor. Nu ar fi o idee rea. Nu mai am la mine in camera (s-a stricat acum cativa ani Goldstarul…) si de aceea nu ma prea uit. Dar ar trebui sa ma uit, as vrea sa ma mai uit. Sa vad si eu la ce se mai uita lumea… Uite, poate imi iau saptamana viitoare. Cred ca imi iau cu tub normal, nu subtire, plasme…. Sau nu stiu. Nici nu-mi pasa, pe cuvant. Dar e fain daca ma duc la cumparaturi cu cineva drag. Atunci putem sa radem cand alegem. Devine distractiv.
Am mai constatat ceva: ca unele amintiri dor si acum, dupa mult timp. Contrar unor pareri, nu cred ca asta inseamna ca traiesc in trecut. Dar imi aduc aminte cum sufeream si parca doare iar. Si – descoperirea – durerea asta e molipsitoare. In ce sens e molipsitoare? Sunt unii oameni care (fara sa vrea) imi aduc aminte de alti oameni sau diverse situatii si nu suport deci sa-i vad. Nu stiu cum s-a transmis energia negativa asupra lor, dar nu stiu nici cum sa fac sa-i scap de ea. Nu e atat de grav cum pare. Sunt putini. Si, de fapt, sentimentul de “bai, ce nasol mi-a fost atunci” nu imi da spasme si doar un singur fior. Pot sa-l duc. Ma miram doar cum de mi-l starnesc si oameni… nevinovati poate.
Aveam chef sa notez gandurile astea. Noapte buna.
***
Campania Blogvertising. Linkul zilei: Promotie online
