Prima oară cînd m-am simțit cu adevărat singură, după ce mi-am dat demisia de la locul de muncă după 9 ani, a fost cînd o clientă nu a vrut să îmi plătească factura. Lucram deja de 2 ani pe cont propriu și avusesem noroc pînă atunci. Lucrasem cu persoane cinstite, corecte, de cuvînt. Nu îmi pusesem niciodată problema că cineva m-ar păcăli, m-ar fura.
În 2018 însă, m-am trezit că nici nu semnasem de facto contractul cu o persoană, doar trimisesem documentul pe email și am crezut-o cînd mi-a spus că nu a avut timp să îl deschidă. Lucrasem la o campanie de lansare a unui produs, închiriasem un spațiu, plătisem un fotograf, un editor de montaj, chemasem 2 persoane publice și 7 copii și părinții lor la o ședință foto. Pe scurt, cînd mi-a spus că nu vrea să plătească, era să fac atac cerebral. Există puține lucruri mai grave și mai neplăcute în muncă decît să te trateze cineva așa, să desconsidere munca ta, să nu îți dea ce îți datorează, costuri discutate și agreate.
Situația s-a rezolvat, persoana a plătit pînă la urmă (și a semnat și contractul după aceea!), dar povestea m-a marcat. Am încercat de atunci să nu mă mai expun, să fac mereu hîrtii care justifică totul, să nu amîn să le semnez, ba chiar să cer avans. Nimic nu te protejează de oameni rău-voitori însă, din păcate. E un lucru pe care trebuie să ți-l asumi. Ca atunci cînd ieșim pe stradă, în fiecare zi: deși nu ne gîndim explicit la asta, ne asumăm un risc să fim tîlhăriți sau agresați în trafic, nu-i așa? Considerăm însă că ne-am luat măsuri de siguranță și că riscul e mic față de beneficiul de a ajunge acolo unde ne dorim, expunîndu-ne. În fine, cu centura de siguranță pusă și cu ușile blocate, ca să merg pe această paralelă, sunt însă iar
într-o situație neplăcută și nu cred că voi mai avea un final fericit. Parcă Seinfeld spunea că dacă o persoană care nu-ți place își datorează bani, consideră asta o investiție. Atîta te-a costat să nu o mai vezi niciodată.
Sunt genul de situații în care nu îți imaginezi că vei fi cînd îți proiectezi viața de freelancer sau de antreprenor. În scenariile din mintea noastră, cînd deschidem o afacere: vremea e frumoasă, oamenii consumă la terasa noastră, zîmbesc cînd cer o ofertă, respectă deadline-uri, sunt constructivi cînd pun întrebări, cînd dau feedback. Realitatea e destul de diferită.
Clienții nu spun întotdeauna ce gîndesc, amînă să își plătească partenerii sau furnizorii de servicii, mulți vor “ieftin, repede și bun”, vremea nu e întotdeauna grozavă și uneori mai vine și o pandemie care blochează de tot economia! 😊 Dacă la întrebarea ”what’s the worst that could happen?” aveai un răspuns, realitatea poate reuși să te surprindă totuși.
Mi-am dat seama că în acești 7 ani de cînd mi-am înființat propria firmă, mi-a fost frică.
De ceea ce nu pot anticipa. De ceea ce nu pot controla. Am preferat să lucrez cu colaboratori, în loc să angajez. Să lucrez remote, în loc să am un sediu. Să prefer contracte pe termen scurt și mediu. Anul acesta am depășit-o. Poate și pentru că fac cursurile de EMBA și învăț că nu există o scurtătură pentru destinația pe care mi-am ales-o.
Am angajat. Am ales o fată de doar 23 de ani care mă uimește în fiecare zi cu inteligența, creativitatea, modestia și asertivitatea ei. Sunt norocoasă că am găsit-o.
Am renunțat la 100% remote-working. Am ales să merg la Mindspace, spațiul de co-working. Cel de la Victoriei ne este cel mai la îndemînă mie și echipei mele. Dacă nu ați mai folosit un astfel de serviciu, ar fi important de spus că fiecare spațiu are un community manager care, mi-a plăcut foarte mult asta, cunoaște membrii comunității, te întîmpină călduros, știe ce ai rezervat (masă comună sau meeting room), îți răspunde la întrebări. Te simți imediat ca acasă, ai și apă și cafea la discreție. Iar la prînz, cînd toată lumea își deschide prînzul adus de acasă și se așază pe un scaun la bucătăria deschisă, ai și o ocazie bună să cunoști alte persoane, din același domeniu sau din industrii diferite.
Noi lucrăm dintr-un meeting room care are o capacitate de cam 6 persoane. Chiar dacă nu suntem atîția, eu mă simt bine într-un spațiu mare, aerisit. Există o plasmă pe perete pe care putem afișa ecranul laptopului, dacă e necesar. Sunt multe prelungitoare și prize. Și, foarte important, e foarte liniște. Camerele sunt bine izolate și nu deranjezi pe nimeni, nimeni nu te deranjează. A lucra de la o terasă nu este o opțiune pentru mine: tocmai pentru că e greu să lucrezi în echipă cînd în jur este zgomot, agitație sau cînd stai într-o căldură infernală.
Pentru cineva care nu are sens (vreodată sau deocamdată) să aibă un sediu propriu, localizarea super centrală, flexibilitatea și toate facilitățile oferite de un co-working space fac ca alegerea să fie un no-brainer.
În concluzie, sunt într-un moment de reconfigurare, reașezare, resetare. Mă simt copleșită de acest proces și îmi vine să mă duc pe o insulă pustie (sau una populată, fie, dar să fie cu cocktailuri aduse des la șezlong!), pînă mă liniștesc. Cum nu se poate asta, merg înainte, tot înainte.
No Comments